SCRISOARE AMARĂ CĂTRE TATĂL MEU

Tată, ascultă-mă.

Nu mai pot ține în mine viața asta care mă lovește ca o piatră rece.

Mă privesc de sus pentru că sunt mică de statură,

iar la 27 de ani arăt ca o fată de 16.

Și în loc să fie un dar, oamenii ăștia de mâna a treia

îl transformă în motiv de batjocură.

Îmi spun că sunt urâtă.

Dar ei n-au văzut urâțenie adevărată —

urâțenia aceea care crește în sufletul omului stricat.

Și da, tată…

Au existat lucruri care m-au rănit până la os,

lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le trăiască.

Iar băiatul acela din Putila mi-a zdrobit demnitatea —

și în loc să fie oprit, în loc să fie tras la răspundere,

avocații lui îl apără ca pe un „băiat de-al lor”.

Ca și cum răul lui trebuie protejat

doar pentru că e „din neamul lor”.

Iar eu?

Eu sunt atacată pe internet de prietenii lui,

care fac din suferința mea o glumă murdară.

Sunt lovită, insultată, hărțuită

pentru că pielea mea se bronza ușor,

pentru că nu semăn cu ei,

pentru că sunt „altfel”.

Și atunci te întreb, tată:

oamenii care hărțuiesc pentru culoarea pielii,

care justifică violența,

care apără agresorul doar fiindcă e „al lor” —

nu sunt ei ceea ce lumea numea cândva naziști?

Așa făcea Hitler înainte de 1945:

cine nu se încadra în tiparul lui, era călcat în picioare.

Și nu degeaba istoria îi condamna.

Dar uite-i, tată, trăiesc și astăzi,

între blocuri, între sate, pe internet,

și se cred stăpânii lumii.

Eu îți scriu nu ca o victimă,

ci ca fiica ta —

fiica unui bărbat puternic,

care merită să știe ce mi s-a întâmplat.

Eu nu mă las învinsă.

Dar vreau să audă și tu durerea mea,

să simți cât de strâmbă e lumea asta,

și cât de mulți poartă răul pe față

ca pe o insignă.