LA GIOSTRA DELLE VIRTÙ E DEI VIZI
De duy cictade voliovedure bactalie contare,
ke sempre se combacte:
spisso se iustra ensemmore,e de ferirse e dare
multo çe so' trasacte.
Quistu ène lu anticu hodiu,lu qual fe' generare
Lucifer de ria parte:
ipsu le guerre suscita,fay conservar lo male,
ipsu le scisme ày facte.
Ma Cristu per sua arte
factu li à gran rebellu
de cictà e de castellu,
como dirve conventu.
È una cictade nobele,facta da Deo verace,
de sanctitate plena,
che Yerusalem clamase,k'è visïon de pace
e è stella mactutina.
Questa ène la Ecclesia,de virtute efficace
contra omne rüina;
ly cictadin che ç'abitaso' cristïan sagaci
ke 'l mundu peregrina.
La Sapïentia fina
sì regna na sua roccha:
soy cictadin ke·ctoccha,
dàli pena e tormentu.
Questa cictade trovasene la Sancta Scriptura
da Deo pronunctïata:
'n Apocalipsi legesetucta la sua mesura
da omne parte quadrata;
et Ysaya profetalo,ke sopre le soy muraguardia fina ç'è data.
Questa valente guardia,ke stane in grande altura
per veder la contrata,
se vede gente armata
prender soy cictadini,
fay singnu a lu Re finu
ke li dia guarnementu.
È una masnada providake avita na roccha
cu lu Re adcompangnata;
et chy per sua malitiade ly soy amici toccha,
k'è famelia capata,
con vigore adsalipsiliet con l'arme ly broccha
polite et arrotate:
un de lor mille cacçaneet abbacte e traboccha
cum ira desfidata.
Questa scientia è data
da lu Re, ke ly manda,
ke sempre li commanda
ke ly occida in momentu.
'N Apocalipsi legesequesta francha armatura:
loco è scripta, e notatu
ke·nno l'à facta li homini,la sua temperatura,
né fabru in terra natu,
ma l'altu Deu de gloriala fa forte e secura
de virtüusu statu.
Chy de virtude armaseiammai non à paura
de negunu altru armatu;
ky de queste è adornatu
sempre vay franchamente:
de la barbara gente
non à negun paventu.
Queste armature clamasela Fede e la Sperança
e vera Caritate;
Iustitia e PrudentiaFortecça e Temperança;
e fina Humilitate,
cor de Mansuetüdine,spirituale Alegrança,
sinçera Castitate.
No teni en reverentiae Desprecço e Guiltança
de vana prospertate;
et in adversitate
la Patïentia fina:
con essa te confina
Pace de bon talentu.
Con queste arme sanctisscimeç'è un'arma pretïosa
ke à nom la Oratïone:
lu sanctu Dessideriu,la Activa obsequïosa
e la Contemplatione,
ferma Perseverancia,Gelosia gratïosa,
Confessu de raione,
santa Mansùetudinee vita luminosa
de bona Conversione,
discreta Adflictïone
con Çel de veritate
e Longanimitate,
tucte stay inn–un conventu.
Queste arme àne spiritu,so' mastre de sgremire
e so' sy virtüose
ke chy con esse portase,conve·llu de morire
de plaghe angustïose:
perçòne lu falsu angeluke volse superbire
abbe plaghe doliose,
et tucti soy discipulike lu volçe seguire
à pene tenebrose.
Cha con volge argoliose
volse senioreiare,
perçò 'l fece caschare
Deo in aier turbulentu.
Poy che cacçatu viddesede la summa cictade
quillu serpente anticu,
una cictade ordenade mura et de anple strade,
et menace consecu
tucte malingne vitia,per le qual multi cade
in lacçu de innimicu:
omne peccatu çe abita,ne le bructe contrade
de quillu falsu amicu.
Se io viro non dico,
demandane Ysaya:
questa è sua diceria,
sacçelo certamente.
Questa cictade perfidake lu innimicu ày facta,Babillonia se clama:
confuscione se interpreta,cha confunde et fay macta
la gente ke 'l mundu ama.
Una famelia pesscimane la sua roccha ày tracta,
ke tesse mala trama:
l' arrogante Superbia,ke li nuveli gracta
e la mente sollama;
l'altre fay sì gran cama
como io t'aio ad contare,
ke chi ne pò scanpare
be·llu tengo valente.
Co·la Superbia iongnese,là 've unqua ène, Elatione
et ria Cupiditate:
queste so' capitaneede le Maledictione
et de omne Iniquitate.
Con esse erracompangnasefalse Emulatïone
cum Curïoscitate,
lu focu de la Invidiacon grande Anbitïone
de ria prosperitate,
coperta sanctitate
de falsa Ypocrescia
et perfida Riscia
de la Fede tradente.
Loco stay la Avaritiacum omne Iniquitate
et Inpetu de male,
Ira, Dolu e Discordiae ficta Caritate
et lu Vitiu carnale,
Ebrïança et Ingluvia,prava Crudelitate,
Mactecça sença sale,
la Inobbed'ientiacon falsa Humilitate:tucte stay inn–un casale.
Fra queste çe so' scaleke inver' lo infernu mena,
dove k'è focu e pena
e sulfu pucçulente.
Pecunia e Vanagloria,ke tuctu 'l mundu enpacça,
queste guarda la strada.
Lu lacçu con esse ordena:ky passa e chy solacça,
pochy è ke çe non cada.
Loco stay la Luxuria,ke quasi on'homo adlacça
et de bructura inpada;
Iullaria e Blasfemiaco·le Mengongne cacça
tucte inn–una strada.
On'hom guarde la spada
ke questa gente porta,
che ad chy ne dà una bocta
be·llu fa gir dolente.
Loco ç'è la Iniustitiacum bructa Temperança
d'ompne cosa superchia;
indiscreta Prudentia,Accidia e Negectança
che 'nançi tempu envecchia;
studiosa Malitia,pesscima Desperança
che ne lu infernu . . . –ecchia;
le inique Dessideria,malingna Cogitança
ke le femmene specchia.
Or te adtura le recchie,
homo, de quisti scanti,
perçò k'è tucti quanti
de l'anticu serpente.
Or quisti so' li exercitike sempre se combacte
nu lor peregrinaiu.
L'unu è de Babillonia:per lu engannu e per l'arte
fay spissu gran dampnaiu,
ché homo né demoniané vitia de ria parte
ly pò stare in visaiu.
L'altru è de Yerosolima,ke porta arme sì facte
et aste de vantaiu.
Oramay ve diraio
le mortale ferute,
ke so' quete et acute
perché fer spirtualmente.
Quilli de Yerosolimaporta rosce bandere;
la insengna ày facta ad cruce,
e portala ne scudurae nu elmu e ne lamere
ke tucte quante luce.
Quilli de Babilloniaporta bandere nigre:
la Superbia le adduce;
per lora insengna portace,multo forte ad vedere,
un serpente feroce.
Contra questa sy accorrece
la Humilitate dingna:
porta la sancta insengna
ke ly turba la mente.
Inprimamente tragesela Fede palladina
ne lu canpu ad ferire.
La Sperança seguiscela,de gran confortu plena
desfine a lo morire;
coltellu ad latu portasede fervente doctrina,
ke on'homo fay morire.
Trovò la Risia perfidake con Scisma confina,
tosto la fe' fugire
et de morte morire
cum ferute doliose
et arme glorïose
de scriptura lucente.
Vedendo 'l capitaniude la confusïone
k'era sconficta la hoste,
commandò a la Superbiake tenda 'l pavelione
e prenda munti e coste;
la Humilitate prenderee mecterla in presione:
facçalo e no i dia soste;
fosse celate facçalicupe de gran raione;
poy li pona bon poste,
e pistela et ammoste
ke perda lu valore,
acçò ke lu soy honore
non resista nïente.
Questo quando inteselola sancta Humilitate,
esscìo for mal vestita;
for ne lu campu adficçase,arme non ç'à portate,
ma de fed' è guarnita.
La Superbia, vedendolacum membra desarmate,
sença frin s'è partita:
lu cavallu traportalaa le fosse çelate,
tucta la·cç'à contrita.
La Humilitate ardita
facese innançi vacçu,
àla presa inn–un lacçu,
quella falsa tradente.
Or torna in Babilloniauna nuvella ria
e de grande corruptu:
lu prencepu scapeliasecum tucta compangnia
del gran baron k'è mortu.
Ma anchy mone readfrancase: fay gran cavallaria,
radunala 'n un tostu;
per capitaniu çe ordenaCupiditate ria;
per feredur ç'à postu
quillu spiritu bructu
de Fornicatïone
ke fer como un lançone
de sulfu multu ardente.
La vergen Pudicitiaexìo for ne lu campu,
de arme tucta reluce;
le vestementa corçase,ke·nno li desse inçanpu;
fe'se singnu de cruce.
Disse: «Or m'aspecta, perfidu,che s'yo de man te scappo,
ka par' così feroce,
con tal catene legote,con tal grampe te adgrappo,
ke faray morte atroce;
c'a·mme incressce tua voce,
ke losenga lu core
et infiecça clamore
de lotam pucçulente».
Intando lu adversariuclamò li balesteri
con moschecte de focu,
con gavallocte et arcoraarmati cavaleri,
et adpressòse un pocu.
Tante sagecte mandali,par pur un nuveleri
che occupa omne locu;
la tarça in bracçu ruppeli,fessela in tri terçeri
e feceli un tal iocu
ke, facta como focu
de ferute scaldata,
grida per la contrada
succursu da la gente.
Intendendo la guardiade l'abitaiu sanctu
perire un cicthadinu,
a lu Re tosto vaysene,diceli cum gran plantu:
«Sere, de pietà plinu,
io so' Misericordia,ke guardo da omne cantu
le strade e lu caminu.
Bene li nostri prendese,set non vay esso quanto
lu toy cavaler finu,
ke li mene un runcçinu,
o voli un bon destreru,
ke 'l nostru cavaleru
campe de focu ardente».
Quando 'l Sengnor entendelo,tosto fece clamare
lu Timore advidutu;
un bon destreru donali,ke li debia menare
per succursu et adiutu:
dialu a la Pudicitia,facçala cavalcare
per camin cautu e tutu;
quistu è lu Dessideriu,ke fay ben camminare
chy da lui è possedutu.
Poy li fo provedutu
de cavaler' de affectu,
Abstinentia e Defectu,
mandati incontenente.
Con grande pressça parteseadlora lu Timore:
non çe feçe intervallu;
menò lu Dessideriu,destrer de gran valore:
su·cçe puse ad cavallu
la munda Pudicitia,plu aulente che flore,
plu bella che cristallu.
Campala da lu perfiduke bructu è per sengnore
e bructu per vassallu:
plu pute ke lu stallu
lu albergu do' che posa,
troppo fetente cosa
è chunqua li consente.
Et quando ad fugir mectese,non sappe caminare,
scuntròse inn–un castellu:
ché la Concupiscentiaçe stava per piliare
quillu k'è soy rebellu,
çoè la Pudicitia,ke·sse credia scanpare
da lu soy adguaytu fellu.
Lu Timor tuctu tremula,ka non potia schifare
o ferute o flagellu.
«Sore,» disse, «io me adpello
set contempte ne sciete,
cha dura fame e sete
par che tucti ne adlente».
Respuse l'Astinentia:«Tu parle mactamente,
homo sença coraiu,
ch'yo lu faraio redderequistu castel potente:
le espese li torraio.
Poy che·dde victüaliano ne adverà nïente,
tostu lu prenderaio».
Lu Defectu respuseli:«Et io sone or na mente,
tucte sollamaraio;
et sì·mme fideraio
nu Dessideriu francu,
ke·nnon me verrà mancu
perseverant e mente».
Lu Timore readfrancase,gran bactalia li à data
tuctu dì e tucta nocte.
La victüalia tolieli,l'arme sì li è mancate,
tosto li dè le porte.
Le mura in terra gectali,le turre ày sollamate,
che era multo forte;
tucta de focu adbrusiala,la gente ly adunata,
k'era dingna de morte.
Poy che abbe cotal sorte
de victoria complita,
tucta s'è resbaldita
la compangnia valente.
Poy fuge la Pudiçitia'n un destreru ad desdossu,
ad sporuni bactutu,
ca lu Timor la stimula,tuctu ly trema on'ossu
ke·nnon scia rassalutu.
Ma duy canfguni ionselu,Tristitia e Remorsu,
e despera 'l de adiutu:
issu con sua malitia'n un desperatu fossu
sì l'ày factu cadutu.
La guardia l'ày vedutu
ke en preion se mena:
prega lu Re, e non fina,
ke çe mande sua gente.
Intando lu Re levase,e clama ly baruni
et fay un gran consiliu:
«Chy adiudare se arresechaly nostri compangnuni
ke·sse mena ad despreiu?
Quale ve par ch'yo mandeceche scanpe li preiuni,
e chy ve par lo meliu?»
Respuse la Letitia,che à penne de paguni
e cor sença fastiiu:
«Mesere, io lu Te piliu,
lu falsu tradetore
ke·nne enganna 'l Timore
per grande tradementu.
Spiritu de Tristitiasì fo lu engannatore,
nu Timor male mise.
Tanta li mise Accidiaconscïentia de errore,
per desperatu 'l prese.
Ma la mia spada lucida,pur co lu soy splendore,
multe castella prese;
et essciolie e fay liberuomne soy amatore,
tanto è dolçe e cortese».
Et de lu soy pagese
omne cresta ammuriata,
la Letitia preiata
fay gire ad perdementu.
A lu Re multo placqueLike la Letitia gesse
ad far questa anbassciata,
ke tucti Soy adversariiad morte sconfigesse
cum sua lucente spada,
et ly preiun che liberitucti quanti sciolgesse
e remecta·i na strada,
et che consecu menese,quando se departesse,
una fida masnada,
ke scia sì adcompangnata
ke defender se posça
da quilli ke la sforça
cum bructu adsalimentu.
Vaysene la Letitiade arme lucente armata,
cum soy fresche bandere:
su·nne la ensengna portacela cruce, desingnata
de cimque rosce spere.
Da omne cantu circundalagente tucta capata
de franchy cavaleri,
çoè la Patïentia,Humilitate innata,
circumspectu Savere
et duy fin bactalieri,
Temperança discreta
e Prudentia ke veta
omne reu tractamentu.
Poy ionse lu adversariu,la Letitia valente
trasse manu a la spada,
et dè un gulpu a Tristitiacum sua spada taliente
ke tucta par ke rada:
l'elmo adruynatu ruppelie lu scudu pennente;
cadde morta na strada.
Loco la Accidia stràngulacum corda de enterdente
ke essa advia filata.
Vedendo la masnada,
quisti forti canfguni
lassò tucti preiuni,
fugìu cum gran paventu.
Intando in Babilloniaun gran consiliu è factu
de li preiun scanpati,
fra li quali unu arengaçe,et disse: «Io ve 'n sto in pactu,
k'yo li v'ermen legati
Dayteme la Pigritia,e darim schacchu mactu
a ly nostri hodïati».
Questa è Ypocresia pesscima,ke vive pur de raptu,
ke tal consiliu ày datu:
ad ço se so' adcordati
populu et ançïani.
Or se parte ly kany
ad far lu tradimentu.
Le vestementa mutasela bructa Ypocrescia,
e a Pigritia se adlata.
Porta in capu la coppulae in man la scimphonia,
la insengna ày tramutata.
Homin de pace simula,e par che quilli scia,
ed a la cicthà ornata,
per ly scanpati iongnere,corria quanto potia
per semita cortata.
Ma la guardia esvegiata
tucto questo vedia,
lu Iudece fo spia
de quistu fallementu.
Intando Spene partese,menòse la Raione
ke la advia ly ensengnava;
a lu Timore adiongese,fayli gran reprehensione
ke tanto exasperava.
Disseli: «Mactu e improvidu,lu nostru compangnone
per te se desperava,
ka sença sella menalude Circumspectïone,
e ià se trabocchava».
La Prudentia çe stava,
disseli l'avisança
ke per sua disfidança
multi va in perdimentu.
Adlor la Temperançalu Dessideriu infrena
co·la Discretïone,et la et la Prudentia insellalu cum una çengna fina
de Circumspectïone:
per pectorale donaliFortecça palladinaplu francha ke leone.
Lu Dessideriu impusecel'Anima cecthadina
'nfra l'unu e l'altru arçone,
singnificatïone
de duy penser beati,
çoè de mal passati
e de futur' paventu.
La staffa ricta donaliquella ke 'l core adfina,
çoè la Humilitate;
la çancha tostu acconçalila Patïentia fina
in omne adversitate;
ly duy spuruni mecteliTemore e Spene pina
de gratia e veretate.
Disse la Temperança: «Or non pellima adgina,
ma gim cum gravitate».
Le retene ày piliate,
et fece via ennascosta,
da la Prudentia docta
de saviu scaltrimentu.
Quando le guardie sentelo,ke vennero a la porta,
disse: «Non ve adpressete,
cha par che sciate insidie.Faceste via ennascosta,
tucte pallede sete».
La Raione respuseliper ly compangni adlocta:
«Guardie mey, ben dicete.
Dicate a la Iustitiacha·mme so' quasi morta
de fame e de gran sete.
Et vuy ben congnosscete
ke yo so' sua parente:
iatece incontenente,
cha stactima in paventu».
La Veritate è guardiade questa roccha bella,
la quale è multu adcorta:
ieusene a la Iustitia,disseli la nuvella
k'era ionta a la porta.
Incontenente aperseli,fe' posar da la sella,
k'era venuta ad rosta,
l'Anima multo tenera;dèli una aulente cella
ke d'aulor la conforta.
Ma la Insidia se mostra
ne la palese strada,
la roccha adsedïata
cum male intendementu.
Ma ne lu primu introytuke fe' ne lu castellu
la compangnia preiata,
sì venne la Iustitiacum soy sanctu troppellu,
cum tucti s'è adbracçata.
A la Raione adpressase,deoli lu soy mantellu,
pace in boccha ly ày data;
un gran convitu feceli,de quil sanctu morsellu
ke se usa na contrada;
et àla confortata
ke·nnon aia paura:
lu castellu è in altura,
non teme adsediamentu.
Ma lu Timor sollicitu,ke sempremay à cura
de la sua compangnia,
respuse a la Iustitia:«Io aio gran paura
ke io prisu non scia,
cha·nnon ç'è victüalia;de funti e de rosura
çe vegio karisstia».
La Iustitia respuseli:«Pan de orgio e fava dura
poco se trovaria.
Perçò na corte mia
stay pochy cavaleri;
l'acqua co·li beccheri
se parte inn–un conventu.»
Ora vidissci plangeree duru scapeliare
ke façia lu Temore!
Tantu era de pocu animuke·nnon credia scanpare
fin demanu in aurora.
Multo represe l'Animade lo soy scavalcare
ke fe' del corredore:
«Set sim colti in adsediu,no adverim da mançare,
serim prisci ad remore».
Quasi ly venia in core
de blasmar la Sperança,
ke per sua raffidança
fosse tal turbamentu.
Adlora la Sperançasì ly puse mensura
ne lu soy sbaguctire;
co la sancta Prudentia,de consiliu secura,
questo comença ad dire:
«Non say, Timore improvidu,ke lu Deu ke·nn'à cura
non ne lapsa perire,
et adbacte omne exercitucum sua francha armatura
e franchi cavaleri?
Anchy te fo savere
ke 'l pan, ke poco pare,
farà multiplicare
ad gran satiamentu ».
Lu Timore respuseli,disse: «Chy çe mo gia
per dicerlo al Re forte,
ka denturnu s'assedia,sede ensidie na via,
et è la obscura nocte?»
Respuse la Iustitia,e a lu Timor dicia:
«Prego non çe sconforte,
cha un correru sanctisscimu,meliore ke sagicta,
ayo ne la mia corte,
et sa far vie nascoste.
Questa è la Oratïone,
ke plu che unu falchone
vola nu firmamentu».
Ma la savia Prudentiasì li dè admastramentu
'nanti ke·sse partesse:
che per compangnia menesel'umele Pensamentu,
poy davanti Deo yesse
et, como era, per ordinelu loro adsediamentu
tuctu li desponesse,
cum gran mansuetüdinee cum pietusu plantu
loro statu I dicesse;
et se lu Re volesse
guarnementu mandare,
ver' lore adnunctïare
non desse tardamentu.
La Oratïone vaysene,tucta hoste ày trapassata,
na mecça nocte è jonta:
cum gran gridore sonacea la porta serrata,
e sempre plu se adpronta.
Lu Re de celu intesela,dentro l'ày facta intrata:
quella tucto ly conta
co ly occhy pin de lacreme,iacendo inienocchiata
co la terra conionta.
Dice: «Ser, or me adscolta.
Pregote ke Te incline
a li Toy pellegrini;
manna bon guarnementu».
Quella medesma lacremadicendo spisseiava
con essa Humilitate.
Lu Re pinu de gratiacum dolçor S'inclinava
e fontal pïetate.
Tostamente lu exercitudevanti Lui clamava
de Soy franche masnade;
dicia: «Chy se·cçe arresecha,contra la gente prava
de Nostra inimistade?»
Disse la Caritate:
«Mesere, me çe manda».
E lu Re disse: «Or çe anda,
cha tu·Mme stay in talentu».
La Oratïone partese,e tantu gaudiu advia,
no lo porria cuntare;
et tosto innançi misesead quella compangnia
ke 'l Re fece adprestare.
Ad sua dompna Iustitiae tucta baronia
tucto ly abbe ad contare,
ke Caritate vensenecum sua cavallaria:
on'hom feçe alegrare.
Fra questo audì boctare
lu scuderu a la porta,
ke sempre vay ad costa
de Caritate adtentu.
Quando le porte apresead quella palladina
ke à nom la Caritate,
on'hom in unu adunase:davanti li·sse inclina
cum grande humilitate.
Denançi ad quella nobelelu Gaudiu ly camina,
ke gaude in veritate;
de la dextra compàngnia,quella d'ompne ben plena
che à nom la Bonitate;
la Mangnanimitate
da la sinixtra vene;
nu apostol se contene
l'altru soy seguimentu.
Tamanta la letitiane lu castellu è facta,
e tamanti fanuni,
che lu malvasiu exercitude lo fugirse tracta,
tucti so' in confugioni.
La Caritate armased'asbergu et elmu et asta,
tray for ly confaluni;
ver' ly innimici lançase,cum soy troppel se adfracta,
e vay como leiuni.
Valle, munti et andruni
de sconficti ày arrenpliti,
tucti so' morti e giti
nu eternal perdimentu.
Poy na cictade trovaseçaschun bon cictadinu
de la cictade sancta,
e lauda e reïngratialu Re sovranu e finu,
sempre de Luy se vanta.
Solu ad Deu redde gloriae honore cum cor plinu,
sempre alleluia canta,
ke ly à tracti de angustiae de infernal caminu
e de dolia e de planta.
Et nuy certe ad cotanta
lauda ce adcompangnima,
e sempre Deo laudima
sença refreddamentu.