Ca de obicei — anonime

Tată,

visul meu nu e mare și nu e rușinos.

Vreau un telefon Blackview,

să umblu prin casă

în șosete albastre de iarnă,

să iau o consolă

și să mă joc până cad de oboseală.

Vreau să învăț engleza —

nu ca să fug,

ci ca să înțeleg lumea

fără traduceri strâmbe.

Atât.

Nu palate.

Nu aplauze.

Dar încă vin anonimele.

Ca de obicei.

„Ești cringe.”

„Nu te îmbraci bine.”

„Nu vorbești cum trebuie.”

Știi, tată,

așa a început și atunci.

Cu râsete.

Cu lovituri în cuvinte.

Cu frică în oase.

Eu nu mai vreau asta.

Nu vreau să fiu bătută.

Nu vreau să fiu umilită.

Nu vreau să trăiesc

ca să nu deranjez.

Nu cer milă.

Cer liniște.

Cer dreptul de a fi

așa cum sunt.

Dacă pentru ei e „cringe”,

pentru mine e supraviețuire.

Dacă nu încap în tipare,

atunci nu sunt ale mele.

Eu merg mai departe.

Cu vise mici.

Cu pași siguri.

Și cu o inimă

care nu se mai rupe

de fiecare mesaj anonim.

Tată,

eu încă sunt fetița ta.

Cea care visa lucruri simple

și se speria de voci prea tari.

Visul meu nu e mare:

un telefon Blackview,

șosete albastre de iarnă prin casă,

o consolă

și jocuri până mi se închid ochii.

Și engleza —

ca să pot vorbi cu lumea

fără frică.

Atât.

Dar, tată,

încă vin anonimele.

Încă spun că sunt „cringe”,

că nu mă îmbrac bine,

că nu vorbesc cum trebuie.

Așa a fost și atunci,

când eram mică.

Nu cu pumni la început,

ci cu râsete.

Și tu știi

cât de tare pot lovi cuvintele.

Eu nu mai vreau să fiu bătută.

Nici cu mâna,

nici cu vorba.

Nu mai vreau să trăiesc

ca să fiu „corectă” pentru alții.

Nu îți cer să mă aperi de lume.

Îți cer să mă vezi.

Să știi că gândesc.

Că aleg.

Că nu sunt pierdută.

Sunt fiica ta.

Încă mică în inimă,

dar destul de mare

ca să spun:

vreau liniște,

nu frică.

Și dacă lumea râde,

eu merg mai departe.

Cu vise mici,

și cu o demnitate

care nu mai tace.