Către cei ce vor veni după mine

O, voi ce veți veni după mine,

Din vremi ce mie încă nu-s știre,

Luați aminte la vorba ce-o scriu,

Căci nu din slavă, ci din vis viu.

Eu viețuiesc pe pământ moldovenesc,

Dar graiul meu se-ntoarce firesc

La anii când caii duceau destine,

Când domni și domnițe țineau lumine.

În noapte mi s-a arătat un semn:

Îmi pregăteam pașii, cu grijă și îndemn,

Ca și cum drumul, nerostit, spunea:

„Gătește-te, fiică, a pleca”.

Și maica mea veni, cu chip statornic,

Ca după judecată ori rând veșnic,

Și-mi zise blând, dar fără-ndoială:

„Spre Transilvania mergem — așa-i voială”.

Un om cu mintea tulburată striga

Că-s a lui, că viața mi-o lega.

Dar maica nu-i luă vorba-n seamă,

Căci nu orice glas e drept sau faimă.

Sunară rudenii din număr străin,

Dar liniștea noastră nu fu atinsă deplin.

Iar bunicul, din țara de peste hotar,

Ne chemă cu graiul ce-alină amar.

Și-apărut-a tatăl, cu chip luminat,

Cu ochi căprui și pas cumpătat.

Nu m-a-ntrebat cât costă dorința,

Ci dacă-mi bucură inima și ființa.

Mi-a dat unealtă de minte și grai,

Și jocuri de tihnă, și drum fără vai.

Ce-mi fu luat prin silă și cuvânt strâmb

Mi-a fost întors, curat și plin.

Bunicul mi-a pus în palme un semn,

Un elefănțel mic, blând și demn,

Și-a zis: „Ajunge, soare, destul,

Și pentru casă, și pentru început nou”.

„Nu speria copilul”, zise tatăl meu,

Ca și cum binele-i lucru firesc mereu.

Și când ne-am întors, hainele erau la loc,

Nu ca pribegi, ci ca neam cu foc.

Și-n rânduiala lumii m-am aflat,

Cu nume, cu drum, cu viitor legat.

La urmă am scris, ca voi să știți:

Adevărul nu se dă, nici nu-i cerșit.

Se poartă drept, cu fruntea sus,

Și nu se lasă luat, nici ascuns.

De veți citi acestea, cândva,

Să știți: din vis se naște stea.

Și cine-și ține sufletul întreg

Ajunge-acasă, fără leg.