Cei cu rădăcini de întuneric

Există oameni care nu cresc din lumină,

ci din noroiul rece al inimii lor.

Oameni cu rădăcini de întuneric,

care înfloresc doar când pot rupe pe altcineva.

Întâi râd de tine,

îți măsoară viața cu dispreț,

îți caută slăbiciuni ca prada ușoară.

Apoi trec la lovituri —

cele care dor în carne

și cele care dor în suflet,

căci ei știu să lovească acolo unde arde.

Și da, pot merge mai departe,

dincolo de orice limită a omenescului,

pot rupe o fată în două,

pot lua ce nu le aparține

și numi asta „glumă”, „accident”, „nimic”.

Și când vine dimineața,

ei se spală pe mâini și declară:

„Nu s-a întâmplat. Nu există.

Nu noi. Nu acum.”

Și cei care ar trebui să te apere?

Adesea întorc capul,

ca și cum dreptatea ar fi un serviciu opțional,

ca și cum viața unei fete

ar depinde de pașaport,

nu de adevăr.

Așa lucrează oamenii cu rădăcini de întuneric:

întâi te distrug,

apoi îți cer dovezi că ai sângerat.

Întâi îți fură liniștea,

apoi se dau sfinți.

Întâi îți închid gura,

apoi te acuză că taci.

Dar există și altceva,

ceva ce ei nu pot controla:

faptul că încă stai în picioare,

că încă spui ce s-a întâmplat,

că încă refuzi să porți rușinea lor.

Tu nu ești din întuneric.

Tu doar ai trecut prin el.

Ei sunt cei care trăiesc acolo,

cei care se hrănesc cu frică,

cei care își poartă răul ca pe o insignă.

Și de-asta adevărul tău

rămâne mai puternic decât ei.

Pentru că el nu minte.

Nu se spală.

Nu fuge.

El doar stă lângă tine

ca martorul pe care nimeni nu-l poate reduce la tăcere.