Cocorii

În zilele războiului și ale tulburării grele,

au zburat cocorii spre depărtarea cerului.

I-am privit zburând,

și inima mea s-a făcut ca o pasăre rănită.

Și eu am plecat,

nu ca fugă, ci ca salvare a privirii mele,

ca să nu mai văd înălțimile ascuțite

care aduc căderi.

Durerea nu a fost doar în suflet,

ci și în trupul meu:

degetele au amorțit,

picioarele au slăbit,

iar boala a fost prefăcută în batjocură.

Au spus:

„Iată ce lucru ciudat”,

iar cuvintele lor au devenit răni.

Au numit suferința — glumă,

și i-au dat numele — umilire.

Dar eu știu:

nu orice durere este rușine,

și nu orice neputință este vină.

Iubirea nu este o greșeală,

ci o cauză a drumului.

Când am iubit pe cel asemenea mie,

m-au întrebat cu râs:

„Îți place așa?”

Iar eu am spus în inima mea:

nu iau ce este al tău

și nu doresc ce este străin.

Am stat la rând la medicul sufletului

și nu mi-a fost rușine.

Am făcut testele pe care mi le-a dat

și am păstrat răspunsurile

ca pe adevăr.

Am strâns bani

nu pentru deșertăciune,

ci pentru un lucru mic și liniștit,

ca să am pace în mâinile mele

și tăcere fără reproș.

Cocorii zboară mai departe,

drumul lor este lung,

dar nu zadarnic.

Așa și eu:

dacă am plecat — nu am dispărut,

dacă tac — nu m-am pierdut.

Și să înțeleagă cel ce are urechi:

nu orice plecare este fugă,

și nu orice tăcere este gol.