Doamne, cât de amar mi-i sufletul

Doamne, cât de amar mi-i sufletul,

De războiul ce nu mai piere,

Ani se scurg ca apa-n neguri,

Și durerea nu mai cere.

Mai bine-n țări cu ierni eterne,

Unde cerul tace lin,

Unde focul nu coboară

Și nici spaima nu-i destin.

Iar în umbră stau și judecă,

Cu cuvinte goale-n vânt,

Despre neam și despre glie,

Fără rană, fără gând.

La ospețe și la vorbe

Se ridică mari eroi,

Dar pe câmpuri fără nume

Cad tăcuți ai noștri frați.

Și mă-ntreb în noaptea grea:

Cât mai ține asta, oare?

Cât mai bem din amăgire,

Cât mai credem în salvare?

De-or împărți iarăși țara —

Nu-i doar hartă ce se frânge,

Ci și suflet, și istorie,

Și pământ ce iarăși plânge.