Eu nu mai plâng în limba fricii
Written 2025-10-26
Limba mea e ucraineană,
dar nu port vina pentru război.
Nu sunt a Rusiei,
sunt a inimii, sunt a durerii,
sunt a celor care încă pot iubi.
În pașaport scrie „româncă”,
și jur să vorbesc limba neamului,
nu ca o lecție,
ci ca o rugăciune spusă seara,
când tăcerea arde.
În Ucraina am învățat frica —
ochii oamenilor care râd de tine,
și mâna care lovește,
nu ca pedeapsă, ci ca obicei.
De aceea fug — nu de țară,
ci de urletul vechi din oase,
de orașul care miroase a rană,
de chipurile ce se hrănesc cu rușine.
În România respir altfel,
printre oameni care nu mă întreabă
„de ce nu taci?”,
ci doar îmi zâmbesc.
Iar când dorul mă lovește,
mă închid în baie,
și urlu în gând,
nu de frică, ci ca să-mi amintesc
că sunt vie.