Eu nu trăiesc după metodică

Tată, ascultă-mă bine.

Eu nu trăiesc după metodică,

nu după reguli scrise de alții,

nu după frica lor,

și nici după hârtii îngălbenite

care încearcă să-mi spună

cum trebuie să respir.

Eu merg pe drumul meu,

cu pașii mei,

cu vântul care mi-a fost dat mie,

nu lor.

Și, da, când mergi pe drumul tău,

se ridică praful în urma ta —

și unii încep să tușească

nu din cauza prafului,

ci din cauza adevărului

pe care tu îl porți în voce.

Unii vor să mă pună în rând,

în șir, în coloană,

ca la școală,

unde toți trebuie să stea drept

și să nu pună întrebări.

Dar eu nu sunt copilul lor,

nu sunt proiectul lor,

nu sunt visul lor netrăit.

Eu sunt fata ta,

crescută să gândească,

să simtă,

să aleagă.

Și când aleg,

oh, tată, când aleg…

se trezesc din umbră oameni

care mă vor mică,

tăcută,

adunată în mine,

făcută din pătrățele

și instrucțiuni.

Dar eu nu sunt manual.

Eu sunt foc.

Eu sunt aer.

Eu sunt mersul înainte.

Și fiecare buler,

fiecare voce străină

care încearcă să-mi croiască destinul

devine doar ecou,

o bătaie de vânt

care nu mă atinge.

Tată, să știi asta:

eu nu trăiesc după metodică,

nici după ordine străine,

nici după gândirea celor

care nu au curajul să-și trăiască viața.

Trăiesc după legea mea,

după coloana mea,

după educația pe care mi-ai dat-o tu.

Și nu mă voi opri.

Nu mă voi îndoi.

Nu mă voi închide în cușca

pe care altcineva o visează pentru mine.

Eu sunt aici

și merg înainte.

Nu după metodică.

După mine.