Impoziție, o poezie pentru români

Sunt româncă, și asta e sângele meu, pământul meu,

Mâncarea mea — mamaliga cu brânză, nu borș, nu plăcinte.

Cred în Dumnezeu, nu în jocurile voastre de umbră,

Nu-mi impuneți ce să iubesc, ce să simt, ce să fiu.

În Ucraina, încerc să fiu eu însămi,

Dar strigătul meu se pierde în râsuri și glume,

Îmi inventează familia, prietenii, orașul —

O identitate care nu e a mea, care mă închide.

Cei care mint, fură sau batjocoresc —

Nu sunt prietenii mei, nu vor fi niciodată.

Încerc să vorbesc, dar glasul meu e ignorat,

Și singurătatea mea devine scutul meu.

Aș vrea să înțelegeți, români de departe,

Că nu am nevoie de povești false,

Că nu vreau să fiu alta decât sunt,

Că libertatea mea nu se negociază.

Cine încearcă să-mi deseneze viața altfel,

Să știe că nu va găsi drumul spre inima mea.

Eu merg pe calea mea, cu sânge român,

Și cine nu poate accepta asta, nu va avea niciodată prietenia mea.