Între două țări și un adevăr simplu

Trăiesc în Moldova, tată,

și doar uneori trec pragul Ucrainei,

dar în inima mea știu:

nu mă voi mai întoarce acolo pentru totdeauna.

În orașul unde am crescut,

oamenii inventează povești despre mine:

că stau în restaurante,

că pierd nopțile prin cafenele.

Dar eu sunt acasă, liniștită,

cu planurile mele cuminți:

la primăvară vreau un laptop mic, pentru copii,

ca să învăț engleza mai adânc, mai serios.

Și vreau alt telefon,

că ăsta nu mai scoate nici apă din fântână –

se stinge, obosit, ca un cal bătrân.

Iar ei tot mai țes minciuni, tată,

despre mese elegante și pahare scumpe,

când eu, la ora aceea,

stau cu caietul meu și cu lecțiile mele,

departe de oraș,

uneori în Chișinău, alteori în drum,

dar niciodată în lumi pe care mi le atribuie ei.

Și mai e ceva, tată…

Un băiat.

Am învățat împreună în școală,

iar acum îmi arată limpede că îi sunt dragă.

Râde tare, deschis,

mă privește ca pe un secret frumos,

ca pe o amintire care prinde viață.

Dar nu vrea să vorbească lumii despre asta.

Și, sincer, e în regulă.

Poate că unele lucruri trebuie să fie doar ale noastre,

nu ale străzii, nu ale vecinilor,

nu ale celor care inventează povești.

Eu trăiesc simplu, tată,

cu pași liniștiți,

cu planuri modeste,

și cu adevăruri care nu trebuie strigate.

Atât am vrut să știi:

eu sunt bine.

Departe de zgomot,

departe de minciuni,

aproape doar de ceea ce îmi face inima să respire.