Mămăliga iubită

Tată, despre tine scriu cu mâna dreaptă,

Ca despre lucrurile care nu se clatină.

În tine nu e zgomot, ci măsură,

Nu e strigăt — ci temei.

Tu ai știut că puterea nu strivește,

Că omul nu se educă prin batjocură.

La tine cuvântul are rădăcină,

Și adevărul nu cere spectatori.

Despre celălalt însă —

Limbajul trebuie să fie aspru,

Fiindcă blândețea, aici, ar minți.

El a luat masa și a făcut din ea tribunal,

A luat hrana și a prefăcut-o în armă.

„Cine nu mănâncă slănină e moscal” —

A rostit, știind că sângele meu se ridică,

Că trupul meu plătește prețul glumelor lui.

Nu slănina era miza, tată,

Ci plăcerea de a umili.

Nu tradiția — ci dorința

De a se simți mare micșorând pe altul.

Așa se nasc etichetele:

Din ignoranță îmbrăcată în râs,

Din grosolănie mascată în obicei.

Și, fără să mănânc,

Am fost declarată „străină”.

Tu însă m-ai învățat altceva.

Că omul nu se măsoară în ce înghite,

Ci în ce refuză să facă altuia.

Că granițele nu sunt trădare,

Ci semn de viață.

De aceea îmi amintesc seara limpede:

Mămăligă caldă, tăiată cu rost,

Cu jumări și brânză —

Nu impuse, ci alese.

Acolo e linia care desparte:

Unul constrânge.

Altul înțelege.

Și dacă, pentru a-mi păstra sănătatea,

Am fost numită cu nume străine,

Atunci las istoria să judece:

Eu am ales demnitatea

În locul supunerii.