Micile mele vise

Vreau să vă spun ceva, fără spoiler și fără păcat:

Visul meu suprem e… să nu mai tac niciodată-n viața mea, clar, compact!

Visez la un smartphone nou, cu ecran cât luna plină,

Ghiciți care? Eh, dacă nu știți… pun eu un sticker: „vine la vară, pe poștă, ca-n povestea divină”.

Până atunci vreau un tablet beton,

Anti-șoc, anti-plictiseală, anti-„nu-ți iau, că e scump, mon cher, pardon!”.

Și dacă tata mi-ar lua un elefănțel în pampers, mic,

L-aș strânge la piept de parcă-i un VIP exotic, foarte chic.

Aș zice: „Uau, ce tată frumos am în minunata mea fantezie!”,

Și-aș citi Pinocchio, comparându-l cu el… dar fără măsură-n ironie.

Aș mângâia un ursuleț până face hohot de râs,

Și-aș mânca o plăcintă balcanică cu vișine, până cad sub masă de vis.

Aș mângâia niște dovlecei pufoși, ca niște bebeluși portocalii,

Și-aș învăța portugheza și engleza, să fiu boss pe două planete vii.

Aș vrea să-l desenez pe tata, dar n-am un „data set” cu fața lui,

Nici JPEG, nici PNG, nici profil din stânga. Zero preview, zero contururi, vai de noi.

Și eu sunt mică, și eu vreau bomboane,

Și un tablet blindat să reziste la toate furtunile mele copilărești, spontane.

Poate ne-am întâlni vreodată, să-i zic:

„Băi tată, vezi? Sunt super tare! Uită-te ce device vreau, nu-i nimic mic!”

Tată, tată, cumpără-mi un elefănțel,

Îl voi îmbrățișa ca pe un înger mititel.

Și pe tine te-aș îmbrățișa, să nu fugi nicăieri,

Dacă ai fi lângă mine măcar un minut, să mă ții de mâini, să nu pieri.