Mistică musică românească Dracula

Tată,

Toată viața mea am crezut că știu cine ești. Am crescut cu o imagine clară, cu un nume și cu o poveste pe care o consideram adevărată. Nu am pus la îndoială nimic, pentru că era singura realitate pe care o aveam.

Dar în 2008, când am fost la tine acasă și am făcut testul ADN, totul s-a schimbat. Adevărul pe care îl știam nu mai era același. Am rămas undeva între două lumi — între ceea ce am crezut și ceea ce este de fapt. Îmi amintesc că vorbeai în română, iar eu nu înțelegeam totul. Cineva apropiat ție a spus că suntem rude, dar nu am înțeles exact — era sora mea sau era sora ta? Și atunci am simțit pentru prima dată că limba poate crea distanță între oameni.

De atunci, în mine au rămas întrebări. Uneori îmi vin în minte cântecele Irinei Rimes, mai ales „Ce s-a întâmplat cu noi?”. Și parcă acea întrebare este și a mea.

Eu arăt ca la 16 ani, dar mama spune că am 28. Și uneori mă simt prinsă între vârste, între trecut și prezent, între ceea ce am fost și ceea ce încerc să devin.

Viața mea nu e ușoară. Am grijă de sănătatea mea, trăiesc cu aritmie și știu că am nevoie de o operație din cauza sindromului WPW. Nu pot trăi ca ceilalți, dar asta nu m-a făcut mai slabă. Din contra, m-a învățat să am grijă de mine.

Eu nu beau alcool. Aleg să trăiesc curat. Îmi place fotbalul, poate pentru că seamăn cu tine. Îmi place să cos, să creez haine, să desenez, să citesc, să ascult muzică. Încerc să-mi construiesc o lume liniștită, chiar dacă în jur uneori e haos. În Ucraina se oprește uneori lumina, dar eu merg mai departe — am un powerbank încărcat și o lumină în mine care nu se stinge.

Aici, unde sunt eu, băieții nu îmi oferă iubire adevărată. Îmi oferă emoții instabile. Confuzie. Apropiere urmată de distanță. Unul dintre ei nu înțelege deloc ce înseamnă o relație sănătoasă. Crede că „emoțiile haotice” sunt normale, că iubirea trebuie să doară. Dar eu știu că nu este adevărat.

Există chiar și oameni care mă deranjează, care nu mă lasă în pace, care mă numesc „fiica lor”, deși nu avem nimic în comun. Trăiesc în haos, în alcool, în agresivitate, și nu înțeleg limitele. Iar eu simt clar că nu acesta este drumul meu.

Eu nu vreau astfel de relații. Nu vreau jocuri, nu vreau să ghicesc ce simte cineva. Nu vreau să mă pierd pe mine în încercarea de a fi acceptată.

Eu vreau liniște. Vreau respect. Vreau o iubire în care nu trebuie să mă apăr, ci pot pur și simplu să fiu eu.

Poate sunt o persoană prea bună uneori. Dar nu vreau să mă schimb în rău doar pentru că lumea e complicată. Aș putea să rămân toată viața lângă cineva care este sincer, stabil și curat în intenții.

Nu vreau emoționale „montagne russe”. Nu vreau durere repetată. Aleg conștient altceva.

Și, tată, mai este ceva important: vreau să știu cine sunt. Vreau să înțeleg de unde vin. Pentru că, dincolo de confuzie, eu simt că există o legătură reală între mine și tine.

Eu nu mai vreau haos — nici în iubire, nici în viață.

Aleg liniștea. Aleg adevărul. Aleg relații sănătoase.

Și știu că merit asta.