Nu-i ușor cu mama

Tată, să știi… o iubesc pe mama.

E inima mea, lumina mea, femeia care nu cade,

dar uneori poartă furtuna în ea,

mai ales când bunica, cu demența ei grea,

împinge lumea noastră spre margine.

Mama nu-i rea, tată… doar obosită.

Trage totul pe umeri, tace, răbufnește,

se luptă cu umbrele bătrâneții bunicii,

cu vorbele ei rătăcite,

cu mizeria vârstei care nu cruță pe nimeni.

Și-atunci, în casă, parcă soarele se stinge.

Eu o privesc și știu: nu e vina ei.

E doar prea mult pentru o singură femeie.

Și totuși, tată… eu o iubesc.

Cu toate furtunile.

Cu toate lacrimile tăcute.

Cu toată greutatea care nu se vede.

Dar nu-i ușor cu ea.

Nu-i ușor deloc.

Și poate doar ție pot spune asta

fără să pară că judec,

fără să pară că fug,

fără să pară că nu înțeleg.

E doar adevărul unei fiice

care își iubește mama

și, chiar dacă o doare,

merge mai departe cu ea.