Nu înțeleg, nici eu

Tată,

În orașul meu există un om

Care vorbește cu mine în română,

Dar nu în limba pe care o știu eu.

El vorbește corect, literar,

Iar eu — doar în dialectul meu.

Ne auzim, dar nu ne înțelegem.

Și din asta se naște tensiunea.

Eu spun ceva, el aude altceva.

El spune ceva, eu nu pot prinde sensul.

Și între noi nu e doar limbă —

E o distanță mai mare.

Uneori face glume care dor,

Lucruri luate din buzunar „în joacă”,

Și nu știu dacă să râd sau să tac.

Pentru că nu e doar glumă.

E lipsă de respect ascunsă în râs.

Când nu ne înțelegem, el ridică vocea.

Iar eu simt cum în mine crește furia.

Nu pentru că sunt slabă,

Ci pentru că sunt obosită.

Acasă vorbesc rusă cu mama.

Ea înțelege doar lumea ei.

Eu încerc să înțeleg mai multe lumi,

Dar nimeni nu încearcă să mă înțeleagă pe mine.

Și mă pierd între limbi,

Între oameni,

Între roluri care nu sunt ale mele.

Tată, eu nu vreau să trăiesc așa.

Nu vreau să fiu tratată ca un obiect,

Ca o mână care muncește fără oprire.

Nu sunt un robot.

Nu sunt o umbră în propria casă.

Sunt om.

Și mai este ceva…

Eu nu voi fugi în căsătorii doar ca să scap.

Nu voi schimba numele meu

Ca să ascund adevărul altora.

Eu aleg alt drum.

Chiar dacă acum e greu,

Chiar dacă nu sunt înțeleasă,

Chiar dacă lumea mea e încurcată—

Eu nu accept batjocură drept normalitate.

Nu accept haosul drept viață.

Și nu accept lipsa de respect drept iubire.

Eu vreau liniște.

Vreau adevăr.

Vreau o viață în care să nu mă pierd pe mine.

Și nu voi renunța la asta.