Nu știu, tată, de la

Nu știu, tată, de la cine sunt atât de rezistentă.

Poate nu din sânge, ci din drum.

Am crescut acolo unde oamenii nu mângâie,

ci lovesc — cu vorba, cu frica, uneori cu mâna.

Am trăit într-un loc unde durerea e normală,

unde copiii învață devreme să se apere.

Și totuși, nu m-am rupt.

Am strâns din dinți și am mers mai departe.

Mama știa că tu ai un suflet bun,

prea bun pentru loviturile lumii.

De aceea s-a temut —

că aceeași sensibilitate din mine

s-ar putea rupe în două.

Dar n-a fost așa.

Am plâns, da.

Poate uneori am luat-o razna.

Dar încă trăiesc.

Și încă pot zâmbi.

Nu sunt tare ca piatra, tată.

Sunt tare pentru că am fost nevoită.

Pentru că viața m-a învățat

să cad și să mă ridic singură.

Și dacă astăzi sunt în picioare,

e pentru că am ales să nu cedez.

Cu bunătatea ta în inimă

și cu rezistența mea în oase.

Te iubesc.

Fiica ta