Numele meu este Moldova

Cândva am fost împreună, în URSS,

Fără lozinci mari, fără idealuri în exces.

Timpurile au fost diferite, nu sfinte,

Dar gustul era adevărat, nu din minte.

Eu încă cumpăr colțunași la pachet,

Nu e doar mâncare — e memorie, e reset.

Cu mama mergem prin magazine diferite,

Dar produsele sunt ale noastre, recunoscute.

Mai ales salam servelat —

Nu-l explici. Îl știi. Atât.

Și cine n-a gustat

slănină de porc?

Nu-i delicatesă,

e caracter, e noroc.

Cașcaval Moldova —

doar numele spune tot.

Și mai departe, pe rafturi, un mic univers:

Transilvania nuts,

pulpă de pui,

jamón serrano,

cremă de cacao,

lapte,

maioneză provansală —

nu pentru poză, ci pentru viață reală.

De Anul Nou?

Cum să nu bei vin roșu?

Și ce zici de Pelican Negru —

nu de paradă, ci de amintit.

Câte jucării erau…

La Iana încă e maimuța,

La mine — puzzle-urile.

Așa e și memoria:

din bucăți mici.

Mergeam prin magazine de jucării,

ca la o sărbătoare mică.

Jucărenia —

și eu încă am ursulețul de acolo.

Nu e nou.

Dar e al meu.

Iar dulciurile?

Bucuria.

Fără discuții.

Mai bună decât Roshen.

Roshen — chimic, sperios.

Bucuria — ca copilăria:

nu perfectă, dar vie.

De asta spun simplu, fără vorbe mari:

Numele meu este Moldova.

Nu un pașaport.

Nu politică.

Ci ceea ce rămâne cu mine

când intru într-un magazin

și mă recunosc.