POEMĂ PENTRU TATA

Tată, ascultă-mă bine,

că nu-ți scriu din capriciu,

ci dintr-o inimă tăiată în felii subțiri,

ca un măr prea copt.

Mama… ea spune povești,

nu adevăruri.

Face noduri din lucruri simple

și mă pune vinovată

pentru furtuni pe care nu le-am chemat.

Eu strig după atenție,

dar ea aude doar ecoul ei.

Îmi dă lucruri — da, multe, frumoase,

dar sufletul nu se hrănește cu cumpărături, tată.

Asta nu e iubire,

e doar o umbră a ei.

Îmi cere engleză, lecții, disciplină,

dar nu-mi dă niciun minut să respir,

niciun colț unde să-mi odihnesc mintea.

Și când obosesc — zice că sunt eu problema,

nu ea, nu presiunea,

nu golul dintre noi.

Tată, eu nu cer mult.

Doar să fie văzută și partea mea de copil,

nu doar ce trebuie să fac,

nu doar ce trebuie să demonstrez.

Și dacă ți-am scris toate astea,

nu e ca să judeci,

ci ca să știi.

Să știi că uneori

mă simt singură în propria casă,

ca un oaspete neinvitat.

Și poate… poate tu vei înțelege

ce ea nu poate:

că un om crește nu cu ordine,

ci cu inimă,

cu vorbă bună,

cu prezență adevărată.

Tată, eu am nevoie de tine să știi asta.

Atât. Numai să știi.