POEMĂ PENTRU TATA

Tată, îți scriu în limba ta calmă,

să-ți spun ce-am visat și ce port în minte.

Nu pentru teamă,

ci pentru ca tu să știi ce se mișcă în sufletul meu tăcut uneori,

când lumea doarme.

În vis a apărut un moscal – umbră, nu om,

cu ochi străini și cuvânt otrăvit.

Își vărsa disprețul ca și cum pământul meu

ar fi fost mizeria lui.

Vrea să-mi ia cărțile:

Azbuca mea, anatomia mea, istoria mea —

tot ce înseamnă rădăcina mea ucraineană.

Îmi spune că-s rea fiindcă am burtică,

că toți vestnii sunt așa,

că toți lvivienii sunt așa.

Eu îi spun:

„Nu mă confunda cu orașe, cu zvonuri, cu popoare.

Eu sunt eu. Nu sunt prada ta.”

Și apoi vorbește ca un stăpân fals:

„Îți fac unsprezece copii.”

Eu îi spun drept:

„Nu vei face niciunul. N-ai putere peste mine.”

În capul lui —

nu iubire, nu respect —

ci control.

Să-mi ia cunoașterea,

să-mi ia voința,

să-mi pună credința lui musulmană pe cap,

cu un hijab pe care nu l-am cerut,

pe care nu-l accept.

Și visul devine o închisoare:

bărbați fără chip,

fără inimă,

care sar în jurul meu

de parcă trupul meu ar fi un obiect,

nu o casă în care locuiește sufletul meu.

Tată, trupul meu nu e pentru cine vrea,

nici pentru cine cere,

nici pentru cine crede că are drepturi asupra lui.

Trupul meu e al meu.

Și visul doar mi-a arătat cât de tare îmi păzesc hotarul.

Am întâlnit o femeie venită din Sumî,

vorbește doar rusește,

își poartă trecutul ca pe un sac greu,

dar privește oamenii de parcă tot ea e judecătorul.

În ea văd uneori umbra din vis:

o privire rece,

o distanță stranie,

o lume care încă nu vrea să se vindece.

Dar nu-i port ură.

Înțeleg.

Oamenii fug, dar trecutul nu fuge cu ei.

Îl cară în buzunare.

Din cauza acestor vise întunecate

merg la terapeut, tată.

Nu pentru că sunt slabă,

ci pentru că sunt suficient de puternică

să cer ajutor.

Visele sunt semne.

Mintea mea luptă cu ceea ce a văzut,

cu ceea ce a trăit,

cu ceea ce nu acceptă —

și nu va accepta niciodată:

intrarea cu forța în lumea mea.

Dar să știi și partea luminoasă:

schimb telefonul,

poate luăm consola,

învăț limbi străine (engleza merge bine),

poate luăm și o tabletă.

Viața merge înainte, tată,

și nu sunt singură.

Am scopuri, planuri, bucurii mici.

Și azi vrem să cumpărăm pui prăjit,

cu sosuri bune,

să aducem acasă miros de sărbătoare.

Uneori fericirea e atât de simplă

încât te întorci la ea ca la o rugă liniștită.

Tată, te întrebi poate:

de ce îmi apare moscalul în vis?

Ce vrea de la mine?

Vrea ce nu va avea niciodată:

mintea mea,

limba mea,

credința mea,

trupul meu,

voința mea,

rădăcina mea.

El e simbolul intrusului,

al celui care încearcă să ia cu forța

ce nu-i aparține.

Dar eu îl alung în fiecare noapte.

Și mă trezesc între ai mei,

în casa mea,

cu limba mea,

cu libertatea mea.

Și pacea revine, tată.

Fiindcă eu știu cine sunt.

Și nu mă poate re-scrie nimeni.