Poemă pentru tata

Tată, azi-noapte am visat un drum

pe care nu l-am cerut, dar l-am recunoscut.

Un oraș vechi, cu oameni care m-au numit „a lor”,

și totuși n-au fost niciodată sânge, nici casă, nici dor.

Ei stăteau în ușă ca niște străjeri obosiți,

spunându-mi că nu mai sunt „a lor”,

că nu sunt soră, nici nepoată, nici nimic.

Iar eu, tată… doar am zis:

„Bine. Atunci plec.”

Și m-am dus, fără să mă rup în două.

O femeie din farmacie –

cea care m-a privit cândva ca pe un copil –

mi-a zis rece: „Ori cumperi, ori pleci.”

Și-am priceput: acolo unde sufletul meu a sângerat,

nu voi mai cere nici apă, nici pâine, nici loc la masă.

Apoi hainele, tată…

mama încerca să-mi dea rochia altei fete,

și rochia ei mie.

Dar am spus:

„Nu-mi schimbați gustul.

Nu port ce nu sunt.

Și nimeni nu va purta ceea ce sunt eu.”

Casa era plină de țipete și comenzi,

dar eu m-am ridicat ca o piatră veche de munte:

„Dacă nu încetați, luați copilul vostru

și mergeți unde vă cheamă inima.

Eu nu trăiesc după ordinele nimănui.”

Și atunci, în vis, mama s-a întors spre mine:

„Strângem bagajele.

În câteva zile plecăm în Transilvania.”

Nu era fugă, tată,

era un fel de eliberare.

Un mai cald, plin de miros de iarbă tânără,

iar noi — două femei, mamă și fiică —

strângând ultimele pachete de la poștă,

ca pe ultimele umbre ale trecutului.

Și visul s-a sfârșit liniștit:

noi două rămânem la tine.

Ca și cum lumea, în sfârșit, se reașază

pe axa corectă.

Tată, poate e doar un vis,

dar eu cred că noaptea mi-a spus adevărul:

unde nu sunt primită, nu mai calc;

unde mă schimbă, nu mai stau;

iar acasă…

acasă e locul unde nu trebuie

să lupt ca să exist.

Așa ți-l trimit, tată,

visul meu –

nu ca tristețe,

ci ca o ușă care s-a închis în sfârșit

și ca un drum nou

care se deschide în lumină.