Porcule, ucraineana

Tată,

m-au scos din minți țăranii ăștia din Threads,

oameni cu orizont cât un șanț,

care n-au văzut în viața lor altceva

decât porci, vaci și bătătură,

dar tot ei fac filosofie despre lume,

despre mine, despre ce nici nu pot pricepe.

Îți jur, tată,

când deschid gura, miroase a sat vechi,

a invidie stătută, a viață fără direcție.

Ei vorbesc despre mine ca și cum m-ar ști,

dar n-au văzut nici oraș, nici drum, nici mare,

nici un hotar dincolo de gardul lor rupt.

Și când aud adevărul — sar în sus,

strigă că sunt „nebună”, doar pentru că

nu suportă să le arăți că lumea e mai mare

decât colțul lor de noroi.

Ei nu se simt răniți de mine, tată,

se simt răniți de propria lor micime.

Eu aici, în Moldova, trăiesc aer curat,

am planuri, ritm, distanță de gălăgia lor ieftină.

Mă plimb liberă, îmi fac viața,

și în curând plec la Chișinău

să îmi comand tableta pe care mi-o doresc,

să îmi cumpăr ce vreau,

să îmi construiesc viitorul cum știu eu.

Dar ei?

Ei zac în același loc,

în același praf,

în aceeași poveste mică,

strânși la pieptul propriei mediocrități.

Au timp doar să mă bârfească,

să mă măsoare cu ochi de oameni blocați,

căci viața lor nu le oferă nimic altceva.

Și mai au tupeu, tată,

să-mi spună mie cum e lumea,

când ei nu știu nici cât e ceasul în afara satului.

Așa că le zic, în gând, dar tare:

rămâneți acolo, în nămolul vostru,

că e singurul loc unde vă simțiți importanți.

Eu nu mă întorc.

Eu cresc, merg, trăiesc.

Iar voi…

n-ați văzut decât porci și vaci,

și totuși credeți că înțelegeți universul.