Rucsacul

Ea nu mai plânge ca înainte,

doar tace… și simte mai adânc.

În pieptul ei trăiesc furtuni

pe care nimeni nu le vede nicicând.

Poartă un rucsac invizibil,

plin de doruri și de frici,

de nopți în care nu mai știe

cum să fie iar copil aici.

În rucsac — lacrimi nespuse,

gânduri care dor prea mult,

și iubirea ei tăcută

pentru cineva… pierdut.

Ea iubește fără zgomot,

fără să ceară înapoi,

dar uneori o rupe dorul

de un “noi” care nu e… noi.

Și mama…

mama e tot ce are sfânt,

un nume spus ca o rugăciune.

Se teme de ziua în care

liniștea ar fi prea mare în lume.

Ar da tot ce are în suflet

doar să știe că e bine,

că mama respiră liniștit

și că rămâne lângă sine.

Dar viața nu e doar lumină,

și ea a învățat prea devreme

că uneori iubirea doare

și dorul nu mai are nume.

Ea merge mai departe, tăcut,

cu rucsacul greu în spate…

dar încă mai speră, în sine,

că nu toate se pierd… în noapte.