Scrisoare către tata

Tată,

scriu încet,

ca să nu se rupă cuvintele

de atâta adevăr.

Am crescut printre voci străine,

unele râdeau,

altele loveau nu cu mâna,

ci cu fraza,

cu tăcerea,

cu privirea care taie mai adânc decât cuțitul.

Bullying-ul n-a fost un joc,

a fost o umbră lungă pe drumurile mele.

Violența n-a fost doar fizică —

a fost emoțională,

a fost frica de a vorbi,

a fost rușinea care nu-mi aparținea.

Școala m-a învățat să rezist,

dar nu întotdeauna să respir.

Iar inima mea, tată,

a obosit…

de aceea am ajuns la cardiologie —

nu pentru că sunt slabă,

ci pentru că am fost prea puternică prea mult timp.

Și totuși,

în întuneric am găsit lumini mici:

jocuri pe consolă — ca să uit,

cărți — ca să înțeleg,

puzzle-uri — ca să refac ce s-a spart,

engleza — ca să visez la lumi

unde nu trebuie să mă apăr mereu.

Prima iubire mi-a frânt inima,

nu ca o furtună,

ci ca un ger lent.

Din ea s-a născut o inimă de oțel —

rece la suprafață,

dar încă vie,

încă capabilă să iubească.

Nu te speria de duritatea mea, tată.

Ea m-a ținut în viață.

Sub ea, sunt tot eu —

fata ta,

care încă speră,

care încă pleacă mai departe

chiar și când primește medicamente,

chiar și când visează la drumuri, trenuri, plecări.

Dacă vei citi aceste rânduri,

să știi:

în tot ce a fost greu

a existat și ceva bun.

Iar din tot ce m-a rănit

am făcut forță.

Cu dragoste,

fiica ta

care nu s-a pierdut.