Scrisoare pe care n-o vei citi niciodată
Written 2026-02-07
Nikita,
nu-ți scriu ca să vii.
Nu-ți scriu ca să rămâi.
Îți scriu doar ca să scot din mine
ce n-am avut cui spune.
Am crescut printre râsete străine.
Nu din bucurie.
Din batjocură.
La grădiniță, la școală, pe stradă —
eram “ceva”.
Nu om.
Culoare greșită.
Față greșită.
Viață greșită.
Am înghițit.
De mică am înghițit.
În Moldova
am trăit într-o școală închisă.
Dormeam, mâncam, învățam acolo.
Ca într-o cutie.
Dar, ciudat,
acolo am simțit pentru prima dată
că nu trebuie să mă ascund.
Acolo te-am văzut pe tine.
Nu dragoste de film.
Doar liniște.
Și pentru mine asta era mult.
Am plecat în Ucraina
cu capul plin de vise.
Medic.
Salvator.
M-am întors
cu capul gol
și cu frica în oase.
Nu intru în detalii.
Nu trebuie.
Doar atât:
după unele lucruri
nu mai ești aceeași.
N-am dat examenele.
Nu pentru că n-am știut.
Ci pentru că eram ruptă.
Tu ai plecat mai departe.
Eu am rămas pe loc.
Tu — studii, drum, familie.
Eu — ac, material, tăcere.
Am ales croitoria.
Nu din slăbiciune.
Din supraviețuire.
Apoi corpul meu
a început să cedeze.
Crize.
Pastile.
Reguli.
Epilepsie.
Nu sună poetic.
Dar e viața mea.
Mi-am cumpărat cărți.
Enciclopedii.
Nu ca să te impresionez.
Ci ca să nu mă pierd.
Animale.
Păsări.
Plante.
Ele nu judecă.
Am învățat să citesc
în alte limbi.
Puțin câte puțin.
Progres mic,
dar real.
Mă mut din nou.
Învăț de acasă.
Moldova.
Poate Portugalia.
Poate Anglia.
Fără grabă.
Fără forțare.
Doctorul a spus clar:
presiunea mă rupe.
Nikita,
te iubesc.
Dar nu te chem.
Știu ce vrei.
O femeie sănătoasă.
Un copil.
O viață simplă.
Eu nu pot oferi asta.
Inimă bolnavă.
Tiroidă.
Epilepsie.
Nu pot avea copii.
Nu negociez realitatea.
Asta nu mă face mai puțin om.
Dar mă face
incompatibilă cu tine.
Și doare.
Dar accept.
Nu-ți scriu
ca să-mi fie milă.
Nu-ți scriu
ca să mă salvezi.
Îți scriu
pentru că ai fost
un loc sigur
într-o lume murdară.
Atât.
Scrisoarea asta
rămâne aici.
Închisă.
Ca mine, cândva.
Acum merg mai departe.
Cu pași grei.
Dar ai mei.