Spovedania unui vis

Am ieșit încet

din locul unde credința

mă păzea,

dar nu mă întreba

ce simt.

În urma mea —

ziduri și rânduieli,

o liniște

care te învață să taci.

În față —

aerul

în care pot respira.

Ni s-au dat case —

nu din piatră,

ci din speranță.

Un loc

unde nu e rușine

să fiu eu.

Iar tu erai acolo.

Nu ca să veghezi,

ci ca să fii.

O prezență

care încălzește

fără să lege.

Zâmbeai

când mă vedeai,

de parcă aș fi fost

o veste bună

a zilei.

Ți-am spus „te iubesc”

și cuvintele

n-au căzut.

Au rămas între noi,

ca lumina.

Inima mea se trezea

dintr-un somn lung.

Simțeam:

sunt vie,

pot dori,

pot să mă apropii.

Totul era la vedere —

fără umbră,

fără teamă.

Chiar și apropierea

era adevăr,

nu taină.

Altele priveau,

dar tu vedeai.

Nu alegeai —

erai deja aici.

Mă întrebai

ce fac,

cum trăiesc,

și voiam

să trăiesc

mai mult.

Acesta nu e

doar un vis despre tine.

Este o spovedanie

despre mine.

Despre o fată

care a ieșit

și nu s-a pierdut.