Spune tatăl

Tată,

nu sunt împotrivă să fiu cu el,

dar hai să fim realiști:

băiatul ăsta ar fi uitat și cum mă cheamă

dacă nu-i amintea satul în fiecare zi.

Când aveam vânătăi —

el era ocupat.

Cu ce?

Probabil își antrena talentul de a bârfi.

Că de venit la spital…

nici Google Maps nu l-ar fi putut ajuta.

Stăteam sub perfuzii,

viața mea arăta ca un cablu rupt,

iar el?

Nu a adus nici un derun, nici o scuză,

nici măcar un „măcar bine ești?”.

Zero.

Gol.

Un Wi-Fi fără semnal.

Și azi?

Azi vorbește.

Vorbește de parcă ar fi fost el în locul meu,

de parcă ar fi dus el bătăile,

de parcă ar fi stat el cu acul în venă.

Cine știe… poate suferă că n-a fost în centru atenției.

Și satul?

Satul ascultă.

Normal.

Oamenii adoră să creadă orice,

numai adevărul nu.

Adevărul doare —

bârfa gâdilă.

Tată,

nu sunt împotrivă să fiu cu el,

dar eu nu fac caritate emoțională.

Nu mă combin cu băieți

care fug de durere,

dar fac maraton la zvonuri.

Eu sunt acasă în Hîncești,

învăț engleza, îmi repar viața,

îmi plănuiesc vara cu lucruri simple și utile:

tabletă rezistentă, telefon rezistent,

rucsac mov, bagaj de mână și demnitate.

Iar ei?

Să vorbească.

Când oamenii nu au viață,

încep să trăiască viața altora.

Tată,

nu sunt împotrivă să fiu cu el —

dar am o regulă clară:

dacă nu-mi e alături când cad,

n-are ce căuta lângă mine când stau dreaptă.