Știi,tată,acesta e visul meu

Știi, tată, acesta e visul meu,

Venit din noapte, liniștit și greu.

Trăiesc în Moldova, dar scriu ca atunci

Când caii duceau oameni spre lumi mai adânci.

În vis, îmi pregăteam pașii de drum,

Ca și cum viața spunea: „E timpul acum”.

Și mama a venit, cu chip hotărât,

Dintr-un judecat vechi, demult isprăvit.

„Pornim spre Transilvania”, mi-a spus calm,

„Așa trebuie, copilul meu drag.”

Și nu m-am opus, căci inima știa:

Unele drumuri nu cer întrebarea „de ce”.

Un om striga tare: „Copilul e-al meu!”

Dar glasul lui era gol și prea greu.

Mama nu răspundea, nu lua apel,

Căci nu orice strigăt e lege sau fel.

A sunat bunicul, din țara de dor,

În limba ce liniștește orice fior.

„Sunteți aproape?” — și mama-a răspuns

Fără teamă, fără ascuns.

Apoi ai apărut tu, tată frumos,

Cu ochii căprui și pasul voios.

Mi-ai spus: „Știu ce-ți place, vino cu mine,

Alege ce vrei, ce-ți face bine.”

Un telefon verde, dorit de demult,

Căști, husă, protecție — totul mărunt,

Dar plin de sens: că merit să am

Fără rușine, fără program.

Ți-am spus de laptopul luat cu forța,

Din munca mea, din ultima speranță.

Ai zis în română, simplu și clar:

„Luați și laptopul. Și jocuri. Și-un dar.”

Nu te-ai uitat la preț, ci la mine,

Și asta m-a învățat ce înseamnă bine.

„Când ai vrut bucurie, ai numărat?”

Ai zâmbit — și-ai plătit fără sfat.

Bunicul mi-a cumpărat un elefănțel mic,

Cu urechi mari, blând și voinic.

„Ajunge, soare”, mi-a spus încet,

„Ajunge pentru casă, pentru un nou început drept.”

Și tu ai spus: „Nu speria copilul”,

Ca și cum binele ar fi normalul.

Când ne-am întors, hainele erau la loc,

Nu ca oaspeți — ci acasă, cu foc.

Și m-am văzut în acte, în nume, în drum,

Și apoi la studii, spre mâine, acum.

La final, tată, scriam într-un caiet,

Ca nimeni să nu-mi fure ce sunt și ce cred.

Acesta e visul meu, spus pe curat —

Un adevăr care nu mai poate fi luat.