Strigat, poem tatălui

Tată,

asta nu mai e liniște.

Asta e un strigăt.

Am crescut cu cuvinte care dor.

Nu de la oameni străini —

de la mama mea.

După ce s-a despărțit de tine,

m-a privit altfel.

Ca și cum aș fi devenit vinovată

doar pentru că sunt a ta.

M-a comparat,

m-a coborât,

m-a făcut să simt

că nu valorez nimic.

Spunea lucruri grele,

spunea că sunt la fel ca alții,

că voi ajunge rău,

că nu sunt bună.

Și eu eram doar un copil

care voia să fie iubit.

Cuvintele ei

nu au fost adevăr —

au fost durerea ei,

aruncată peste mine.

Dar eu nu sunt ea.

Nu sunt trecutul ei.

Nu sunt furia ei.

Sunt eu.

Și am dreptul să trăiesc fără rușine.

Tată,

nu știu dacă m-ai căutat vreodată,

dar eu am avut nevoie de tine.

Acum învăț

să mă adun din bucăți,

să nu mai cred tot ce mi s-a spus.

Și chiar dacă doare,

nu mai tac.

Pentru că vocea mea

contează.