Sunt despre viață și despre ce sunt ele?

Într-o țară unde dunele cântau sub vânt

și nopțile străluceau ca oglinzile cerului,

trăia o fată care purta în inimă dorul de liniște

și visul unei lumi curate, fără umbre și înșelăciuni.

Ea umbla printre oameni buni și oameni rătăciți,

întrebându-se adesea de ce unii caută doar plăceri trecătoare,

iar alții, ca ea, caută sensul, dreptatea și lumina.

Și într-o seară, pe când priveau stelele tăcute,

gândul ei a zburat la un lucru simplu:

„Poate îmi trebuie doar un table,

căci lumea hârtiei s-a închis pentru mine.”

A adormit cu aceste gânduri moi,

și visul a deschis pentru ea o poartă străveche.

S-a trezit într-un palat din Emiratele îndepărtate,

în fața unui Rege înveșmântat în aur și mândrie.

Ea i-a făcut un gest din țara ei,

un semn blând care spune: „Ești aranjat, ești demn,

ochiul meu te vede și te respectă.”

Dar Regele nu cunoștea această limbă a bunătății

și a poruncit să se caute o pedeapsă.

Atunci fata și-a ridicat fruntea,

a vorbit cu inima celui ce nu se teme de nedreptate,

și palatul a încremenit în liniștea cuvintelor ei:

„Rege al nisipurilor,

nu pedepsi ceea ce nu înțelegi.

Lumina fiecărei țări e diferită,

dar dreptatea e aceeași peste tot.

Și dacă vei ridica mâna asupra mea,

umbra ta va tulbura ținutul tău,

nu pentru că eu chem războiul,

ci pentru că te ridici împotriva adevărului.”

Vorbise ca un sol al dreptății,

iar visul s-a topit ușor, precum zarea la răsărit.

S-a trezit din nou în lumea ei,

unde băieții se pierd în dorințe ușoare

și oamenii se uită prea puțin în suflet.

Dar ea a știut atunci un lucru tainic:

adevărul nu locuiește în vorbe trecătoare,

nici în sclipirea ecranelor,

nici în foșnetul hârtiei interzise.

Adevărul stă în bunătate,

în sinceritatea unei inimi care nu minte,

în căutarea unei vieți curate,

în timp ce lumea caută doar plăceri scurte.

Și fata a pășit înainte,

purtând în sine lumina visului,

iar lumea a rămas, ca întotdeauna,

între dorință și înțelepciune.