Tată, am visat un vis

Tată, am visat un vis

care nu cere interpretări,

ci verdict.

Mama a spus: strânge lucrurile.

Nu ca o mamă speriată,

ci ca un stat în alertă.

Ia ce e al tău.

Ia elefănțelul.

Restul nu contează.

Am plecat.

Nu singuri,

dar nici împreună.

Copii străini, fețe fără nume,

o excursie care mirosea a relocare.

Eu mă ascundeam.

Nu de voi —

de sistem.

Sora mea se ascundea și ea,

pentru că frica

se moștenește

mai repede decât libertatea.

Unii strigau: pericol.

Eu vedeam un păianjen.

M-am uitat din nou —

era o buburuză.

Aceeași realitate, tată,

dar ei trăiesc

din panică.

Ne-au așezat lângă oameni

pe care nu i-am ales.

Așa face viața

când nu te întreabă.

Am ajuns într-un sat

unde trebuia să trăim.

Câini lătrau,

apărau granițe străine.

Atunci am zburat.

Nu metaforic.

Pur și simplu

m-am ridicat deasupra lor.

Țineam elefănțelul în brațe.

Nu slăbiciune.

Greutate asumată.

Apoi au început acuzațiile:

dependență.

joacă.

evadare.

Și a venit regula:

în țara aceea

se pedepsește gamingul.

Amenzi. Control. Suspiciune.

Eu te-am întrebat:

ce înseamnă asta?

Și tu ai spus clar,

fără morală ieftină:

nu jocul e problema,

ci banii pierduți,

mașinile, cazinourile,

iluzia norocului.

„Joacă-te”, ai spus.

Dar nu te vinde.

Nu te pierde.

M-am trezit știind un lucru:

nu fug, tată.

Ies.

Dintr-o țară

unde se pedepsește copilul

pentru că visează

altfel.