Tată Andrei

Tată…

eu l-am iubit.

Cu adevărat,

nu ca în povești —

ci așa, pe bune, cu inimă.

Visam la o nuntă,

visam la “noi”,

la ceva simplu și liniștit,

unde să fim doar noi doi.

Tu mi-ai spus că nu e pentru mine,

că nu e omul meu…

și poate aveai dreptate,

dar eu nu puteam să te ascult atunci.

Eu doar voiam să fiu cu el,

măcar puțin, măcar aproape,

să nu mă gândesc la nimic,

doar să simt că nu sunt singură.

Între noi a fost ceva…

ceva ce nu se spune ușor,

dar el a spus la toți,

de parcă nu conta deloc.

Și totuși…

mie îmi spunea că mă iubește.

Și eu am crezut.

Chiar am crezut.

Dar alții spun altceva despre el,

că nu sunt singura,

că sunt multe ca mine…

și asta doare mai tare decât orice.

Și stau aici…

și nu știu ce să simt.

Nici să plâng, nici să uit.

Doar îmi țin jucăria mea mică,

ca pe un copil,

și încerc să mă liniștesc singură.

Tată…

poate ai avut dreptate.

Dar eu chiar l-am iubit. ❤️