Tată, îți spun direct

Tată,

vreau să știi ce se întâmplă acasă.

Nu e liniște.

Nu e simplu.

Uneori simt

că vorbele dor mai mult

decât tăcerea.

Se spun lucruri despre tine

care nu sunt adevărate.

Eu știu asta.

Eu te știu altfel.

Și mă doare

că nu ești aici

să vezi tot.

Eu încerc să fiu puternică.

Dar uneori

e greu.

Tată,

eu nu te-am uitat.

Și nu vreau

să aleg între oameni.

Vreau doar

să fie adevăr.

În casa mea

sunt două feluri de tăcere.

Una stă pe pereți —

grea,

ca un tablou vechi

pe care nimeni nu-l dă jos.

Alta e în mine —

mai mică,

dar mai rece.

Se spun povești

despre oameni

care nu sunt aici.

Unele nu sunt adevărate.

Dar rămân în aer

ca praful.

Și nimeni nu-l șterge.

Eu învăț

să trăiesc între ele —

între ce se spune

și ce știu.

Și poate într-o zi

ușa se va deschide

nu pentru zgomot,

ci pentru adevăr.