Tată, primul meu Andrei

Tată…

Primul meu “Andrei” a fost dragostea mea,

Dar parcă-n el te căutam pe tine, fără să știu cumva.

Poate din dorul unui tată ce n-a fost mereu,

Am iubit un nume… dar nu și un suflet al meu.

Însă iubirea lui n-a fost liniște, nici adevăr,

Ci un amestec de durere, cuvinte și dor.

Îmi vorbea despre “iubire”, dar nu știa s-o poarte,

Și-n loc de lumină, aducea doar întuneric în noapte.

A fost ca o oglindă strâmbă, greu de privit,

Un caracter rece, ascuns și rănit.

Și-am învățat, poate prea devreme pentru mine,

Că unele iubiri nu sunt ce par a fi în sine.

De-aceea te caut… nu pentru a cere ceva,

Ci pentru a înțelege cine sunt, în inima mea.

Pentru că uneori, numele tatălui meu

Se repetă în oameni care m-au durut mai greu.

Nu vreau durere. Nu vreau să repet

Povești în care eu doar pierd și regret.

Vreau doar să știu, dincolo de tăceri și de timp,

Că undeva există un loc… unde pot să mă simt.

Tată… dacă exiști undeva,

Eu încă mai cred că viața poate fi altfel cândva.