Tată romanian eu fiică al tău

O, părinte al meu, ascultă glasul fiicei tale,

Ce nu cu mânie, ci cu foc lăuntric grăiește.

Nu mă mai tulbură vânturile lumii acesteia,

Nici de se va frânge hotarul, nici de va rămâne întreg,

Că nu în piatră stă temelia mea,

Ci în sângele ce din tine curge.

De-or împărți țara în bucăți vremelnice,

Nu-mi vor împărți ființa,

Căci eu sunt a ta odraslă,

Și port pecetea neamului tău.

Fie că-s drumuri spre Apus ori spre Răsărit,

Eu nu mă pierd între hotare străine,

Căci rădăcina mea nu se smulge ușor,

Nici nu se pleacă la orice vânt.

Tu zici de vremuri și de stăpâniri trecătoare,

De oameni ce vin și pier ca umbra serii,

Iar eu îți zic: nu de ele mi-e grija,

Ci de a rămâne vrednică numelui tău.

Că sunt fiica ta — și voi dovedi,

Nu prin vorbe deșarte, ci prin cale și faptă,

Oriunde m-ar purta anii și lumea,

Eu nu mă lepăd de rădăcina mea.

Așa să știi, părinte —

Că nu hotarul face omul,

Ci sângele, voința și adevărul din el.