Tată, scrisoare pe România

Tată,

îți scriu dintr-un loc unde liniștea doare,

unde inima mea bate diferit —

de când m-am născut, ea poartă o povară.

Am crescut cu o inimă fragilă,

cu un sindrom care îmi amintește zilnic

că viața mea e mai delicată decât pare.

Și totuși…

am învățat să iubesc,

să sper,

să rezist.

Dar uneori lumea nu este blândă.

Am trecut prin clipe grele,

care au lăsat urme adânci în mine —

în gânduri, în trup, în suflet.

Și după acele momente,

nu am mai fost la fel.

Doctorii încearcă să mă ajute,

să-mi aline frica,

să-mi țină inima în siguranță.

Tată,

poate ai și tu lupta ta,

poate durerea ta seamănă cu a mea,

mai mult decât credeam vreodată.

Și chiar dacă suntem departe,

chiar dacă viața ne-a dus pe drumuri diferite,

eu încă te port în mine —

ca o întrebare, ca o dorință, ca o parte din mine.

Vreau doar să înțelegi

că uneori lumea doare

mai mult decât putem spune.

Dar eu încă sunt aici.

Și încă încerc să fiu puternică.