Tată, tată, unde e elefănțelul meu?
Written 2025-12-21
„Tată, tată, unde e elefănțelul meu?” — așa începe gluma.
Dar ce urmează nu e glumă.
Eu am un tată.
Tu ești tatăl meu.
Am numele tău.
Am patronimicul tău.
Și nimeni nu are dreptul să-mi spună că alt bărbat ar fi „tatăl” meu.
Bărbatul acela nu este tatăl meu.
Nu suntem la fel.
El este agresiv.
El interzice.
El apasă.
Cu el „nu se poate nimic”.
Un tată adevărat nu sperie.
Un tată adevărat susține.
Un tată adevărat se bucură că fiica lui iubește, că are un băiat lângă ea, că trăiește.
Eu știu sigur un lucru:
dacă eu nu sunt împotriva tatuajelor, a piercingului, a faptului că sunt diferită —
nici tu nu ai fi fost împotrivă.
Pentru că tu nu ești rău.
Nu mă comparați cu el.
Nu-l puneți în locul meu de tată.
Nu rescrieți realitatea.
Când eram adolescentă, mi s-a interzis să te văd.
Am fost închisă în casă și mințită că „el e tatăl tău”.
Iar eu spuneam adevărul:
nu e.
Pentru că eu am alt nume.
Alt sânge.
Alt tată.
El nu a renunțat la mine oficial.
Și nici nu o va face.
Știi de ce?
Pentru că nici măcar nu știe cine sunt eu.
Iar dacă m-ar vedea cu adevărat — ar fugi de adevăr.
Tată, eu nu vreau să cresc copii în frică.
Dacă vor ceva — îi voi susține.
Nu voi juca teatru.
Nu voi lovi.
Nu voi repeta mizeria.
Visul meu e simplu și dureros:
să plec.
Să nu mă mai întorc aici.
Să fiu cu tine — în Transilvania, la Brașov, oriunde.
Oriunde, numai nu în noroiul ăsta.
Nu cer lux.
Nu cer promisiuni.
Cer să fie clar:
eu am tată.
Și tu ești.
Iar elefănțelul…
e doar simbolul unui copil care încă speră.