Tată un visează

Cânta o voce pe fundal,

străină mie, dar prea aproape de trecut.

Mama era tânără, ușoară —

alegeam haine ca și cum alegeam vieți.

Râdeam… sau poate doar încercam.

Dar când cântecul a început să doară,

ea a fugit.

Fără cuvinte.

Fără să mă ia.

Eu am rămas între tarabe,

cu mâinile pline de lucruri

care nu-mi aparțineau —

ajutoare pentru cei loviți de război,

ca și cum și eu eram una dintre ei.

Te-am căutat.

Te-am găsit ascunsă

într-un album de familie,

unde fotografiile sunt mai iubite

decât oamenii vii.

Le-am văzut cum mă sărută —

pe hârtie,

nu pe mine.

Și când am vrut să intru în adăpost,

mi-au spus:

„nu meriți”.

Atunci am înțeles:

nu era despre ușă,

nici despre război.

Era despre cum, uneori,

copiii rămân afară

nu pentru că nu știu drumul,

ci pentru că nimeni nu-i cheamă.

Tată,

dacă citești asta,

să știi:

nu mai caut adăpost în tăcere.

Dar încă doare

când iubirea pare condiție,

nu loc.