Tată

Tată,

eu vin la tine cu vorba grea,

căci copilăria mea a fost un drum cu ceață,

iar mama… mama n-a știut să vadă.

Nu răutate era, ci orbire, oboseală, teamă.

Dar eu am crescut fără cineva

care să-mi spună ce e adevăr, ce e umbră,

ce e un declanșator și cum să nu-l iau în piept,

cum să râd în loc să ard.

Și știi, tată,

aș fi putut înțelege la patru ani

ce am aflat abia la douăzeci și patru.

Aș fi putut primi un cuvânt, o mână,

în loc să fiu lăsată lângă oameni

care nu-mi puteau oferi siguranță.

Iar eu… eu doar voiam atenție,

o privire, un „te aud”.

Mama atunci rătăcea și ea,

confundând liniștea cu pastile,

iar medicii cu dușmani,

crezând că dacă recunoaște o greșeală

se prăbușește tot cerul ei.

Eu plângeam, ea plângea,

dar nimeni nu știa să oprească furtuna.

Doar pereții rămâneau martori.

Tată,

ani de zile m-am trezit într-o luptă

în care nu voiam să fiu soldat.

Uneori eram copilul speriat,

alteori eram cea care striga: destul!

Și mama, sărmana, cerea ajutor,

dar ajutorul nu venea,

căci fiecare își purta propriile răni.

Astăzi îți spun ție,

pentru că tu ești singurul căruia

îi pot pune în palmă adevărul meu:

am avut nevoie de protecție,

de cineva care să vadă,

de cineva care să explice.

Dar am crescut singură,

și din toate aceste cioburi

îmi fac, încet, o inimă nouă.

Nu te chem să judeci,

ci doar să mă auzi.

Așa, tată…

așa arată povestea mea.