Tată

Tată,

am obosit să tac.

Am crescut cu frică în mine,

nu din cauza lumii,

ci din cauza casei mele.

Mama nu ascultă.

Mama poruncește.

Totul trebuie să fie cum spune ea,

altfel devii „greșită”.

Ea schimbă cuvintele,

întoarce adevărul,

face din mine o minciună

chiar și când spun adevărul.

Când vorbesc,

ea mă întrerupe.

Când simt,

ea neagă.

Când încerc să fiu eu,

ea mă face mică.

Nu e grijă,

e control.

Nu e iubire,

e putere.

M-a dus la doctori

nu ca să mă înțeleagă,

ci ca să mă schimbe,

să mă facă „comodă”.

Dar eu nu sunt greșită.

Nu sunt problema ei de rezolvat.

Sunt om.

Sunt vie.

Și nu mai vreau să fiu frica ei.

Tată,

nu știu dacă mă vei auzi vreodată,

dar eu nu mai tac.

Eu aleg să mă cred pe mine.