Tată,aceasta este mărturisirea mea

Tată,

nu îți scriu ca să mă plâng.

Îți scriu ca să nu mai tac.

Am visat un zbor.

Nu un vis frumos,

ci unul necesar.

Un zbor peste curți, peste sate,

cu elefănțelul în brațe,

pentru că nu plec goală din mine.

Zborul nu vine din capriciu, tată.

Vine din presiune.

Din bullying în masă —

nu doar online,

ci și în viața reală.

Oameni care nu mă cunosc

mă judecă.

Oameni din spațiul ucrainean

mă privesc ca pe o greșeală.

Nu mă respectă.

Nu mă văd.

Pentru ei e o crimă

că vreau gadgeturi,

o consolă de jocuri,

un telefon nou.

Pentru ei e scandal

că vreau piercing în nas,

în buză,

în buric.

Că vreau altă coafură.

Că vreau rochie neagră.

Că iubesc rozul cu negrul.

Pentru ei e de neiertat

că sunt neformală.

Că sunt emo.

Ei vor corecții.

Vor să mă îndrepte.

Vor să mă editeze

ca pe o poză care nu le convine.

Dar eu, tată,

nu sunt un draft.

Nu am nicio dorință

să mă schimb pentru cineva

care nu mă cunoaște.

Nu voi purta vină

pentru gusturile mele.

Nu voi cere iertare

pentru cine sunt.

Îmi scriu lucruri murdare.

În rusă.

Cuvinte care nu caută dialog,

ci lovitură.

De aceea am zburat în vis.

Nu ca să fug.

Ci ca să supraviețuiesc.

Când câinii lătrau jos,

eu eram deja sus.

Nu i-am atacat.

Nu le-am răspuns.

Am ales aerul.

Tată,

nu plec din lume.

Ies dintr-un cerc

unde diferența e pedepsită.

Rămân eu.

Cu elefănțelul meu.

Cu stilul meu.

Cu tăcerea mea selectivă.

Și nu —

nu voi face corecturi

ca să fiu acceptată.

Aceasta este poziția mea.

Aceasta este spovedania mea.