Tată,acesta sunt eu

Tată,

vin din locuri unde cândva

doamnele nu ridicau vocea,

unde elitele trăiau cu spatele drept,

unde cultura era normă, nu decor.

Acolo am crescut.

Și tocmai acolo am fost zdrobită.

La școală, în clasă, pe stradă —

batjocură.

Zi de zi.

Fără pauză.

Fără martori.

Nimeni nu apără neformalii.

Cei „altfel” sunt carne de sacrificiu.

Am fost prea diferită

ca să merit protecție.

Prea tăcută

ca să fiu luată în serios.

Acasă plâng

când mi se spune cum să trăiesc,

ce să aleg,

cum „e corect”.

Poate da — sunt emo.

Dar nu pentru că sunt slabă,

ci pentru că lumea lovește

și apoi cere să zâmbești.

Noaptea nici somnul nu mă lasă.

Visez judecată.

Visez explicații.

Visez că trebuie să-mi arăt trupul

ca să mi se creadă durerea.

Le spun:

„Aveți voi banii ca să-mi cereți perfecțiune?”

130 de mii de euro pentru o inimă

care nu funcționează după standarde.

Ei întreabă de preț,

nu de viață.

Mă împing până la limită.

Respirația se rupe.

Cad.

Tremur.

Și abia atunci se prefac că le pasă.

Mama plătește.

Cu credit.

Cu frică.

Cu nopți nedormite.

Pentru că alții au decis

că eu trebuie să fiu „normală”.

Și acum ascult bine, tată:

Sunt neformală.

Și așa rămân.

Am alte planuri pentru viața mea.

Vreau piercing în nas,

în buric,

în buză.

Nu ca să șochez,

ci ca să-mi amintesc

că trupul meu îmi aparține.

Vreau să-mi dau smartphone-ul la trade-in,

să-mi iau o consolă,

să joc fotbal virtual,

să dau goluri

în fiecare zi,

fără să-mi cer scuze că trăiesc.

Vreau să mă bucur.

Simplu.

Fără diagnostice aruncate ca arme.

Fără vise care mă sufocă.

Nu vreau să mai văd astfel de coșmaruri.

Nu vreau să-mi dovedesc existența nimănui.

Întrebarea nu e

„este acesta viitorul meu?”

Întrebarea e:

cine are dreptul să mi-l interzică?

Tată,

am trăit pe străzi unde odinioară

mergeau doamnele cu spatele drept,

unde elitele își țineau cuvântul,

unde nume ca Maria Zankovețka

nu erau doar istorie,

ci aerul însuși.

Casele șopteau cultură,

ferestrele știau ce-i demnitatea,

iar eu credeam că locul sfințește omul.

M-am înșelat.

La școală, în clasă, pe stradă,

a fost o judecată zilnică.

Bullying fără pauze,

fără vină,

fără martori care să spună „destul”.

Cine să apere neformalii?

Cei diferiți sunt mereu prea ușor de lovit.

Am fost „prea altfel”.

Prea tăcută.

Prea sensibilă.

Prea eu.

Acasă plâng

când mi se spune cum să trăiesc,

ce să aleg,

cum „ar trebui”.

Poate da, tată —

sunt „emo”.

Dar lacrimile mele nu sunt slăbiciune,

sunt semn că încă simt

într-o lume care lovește fără să asculte.

Și noaptea…

noaptea nici somnul nu mă iartă.

Visez că stau în fața lor,

cu trupul meu expus,

cu adevărul meu gol.

Le spun:

„Credeți că nu vreau să fiu slabă?”

Dar inima mea are legile ei,

valve care nu ascultă de dorințe,

ritmuri care pot deveni furtună.

Ei întreabă de bani.

De preț.

De operații.

Ca și cum viața ar fi o factură.

Mă împing până la margine,

respirația se rupe,

cad,

iar corpul spune ce sufletul a tăcut prea mult.

Mama mă ia în brațe

și plătește cu frică, cu credit, cu nopți albe,

pentru că lumea m-a împins

să demonstrez că am dreptul să exist.

Tată,

nu-ți scriu ca să mă plâng.

Îți scriu ca să știi:

am supraviețuit acolo unde nimeni n-a întins mâna.

Sunt diferită.

Și da, asta doare.

Dar încă stau în picioare.

Și asta

înseamnă că n-am pierdut.