Tată,ascultă-mă bine

În lumea asta digitală, unde fiecare își dă aere

de profet, de erou, de judecător fără chip,

eu intru cu numele meu adevărat,

cu viața mea reală,

și mă trezesc lovită nu de pumni,

ci de comentarii scuipate ca niște pietre reci.

Oamenii ăștia, tată,

care n-au treabă nici cu mine, nici cu tine,

stau toată ziua la pândă,

gata să sară în gâtul oricui respiră altfel.

Nu muncesc cu mâinile, ci cu ura.

Nu încălzesc casa, doar atmosfera online.

Și-apoi urlă că sunt „drepți”, „patrioți”, „corecți”.

Eu mă apăr.

Cu ironie, cu adevăr, cu vocea pe care mi-ai pus-o în suflet.

Dar lor nu le pasă.

Cu cât răspund mai clar, cu atât îmi aruncă mai mult noroi.

De parcă valoarea vieții lor se măsoară în litere mucegăite

și în cât de tare pot să coboare un om.

Și totuși, tată,

dacă tot au atâta energie,

le-aș spune să-și folosească mâinile pentru ceva real:

să prăjească o cotletă,

să fiarbă o oală de borș,

să dea cu mopul în casă

până se vede fața în gresie,

nu să-și verse frustrările în comentarii

ca niște fantome fără treabă.

Căci eu trăiesc în lume, nu în ecran.

Eu simt frig, vânt, oameni adevărați lângă mine.

Ei simt doar vibrația tastaturii

și-și închipuie că asta e o bătălie.

Dar tu să știi, tată,

că fata ta nu se lasă.

Eu sunt ca un vers vechi,

pe care poți să-l ignori,

dar nu poți să-l ștergi din memorie.

Sunt vocea care nu tace,

sunt pasul care nu se sperie de zgomot,

sunt lumina mică, dar încăpățânată,

care nu se stinge doar pentru că un străin

a mâzgălit ceva urât pe internet.

Și printre toate aceste umbre

eu îmi păstrez inima caldă,

ridic capul, merg înainte,

fiindcă am învățat de la tine:

cine trăiește cu demnitate

nu cade niciodată din cauza vorbelor murdare.