Tată,ascultă-mă bine

Nu mă plâng de lume — mă plâng de oamenii mici,

ăia care trăiesc cu ochii în noroi și cred că noroiul e tot universul.

Mă ating cu vorbe ieftine, cu guri goale și minți strâmbe,

căci altceva nu știu să facă.

Nu eu sunt problema, tată.

Ei sunt săraci în cap și obosiți în suflet,

și văd în mine ceva ce ei n-au avut niciodată:

coloană, demnitate și mers drept.

Eu nu mă plec în fața lor.

Nu mă frâng și nu mă micșorez ca să le fie lor comod.

Ei mă mușcă din invidie, nu din adevăr.

Și mă doare doar atât:

că oamenii curați sunt rari, iar proștii — gălăgioși.

Dar viața nu se oprește pentru ei.

Eu merg înainte, tată.

Cu spatele drept, cu sângele cald și cu numele nostru în piept.

Iar cei mici… rămân mici.

Asta e toată povestea.