Tată,despre cum doare internetul

Tată, vreau să-ți spun ceva,

nu ca plângere,

ci ca adevăr spus drept.

Există femei și fete

care nu mă cunosc,

nu mi-au auzit vocea,

nu mi-au trăit pașii.

Le place de tine.

Și, în loc să vorbească cu tine,

se aruncă asupra mea.

Pentru că sunt copilul tău.

În internet e ușor să lovești:

nu vezi ochii,

nu auzi respirația,

nu simți greutatea cuvintelor.

Ele cred că pe copil

e mai simplu să-ți verși furia,

că sângele nu doare prin ecran,

că numele nu are inimă.

Mă atacă nu pentru ce sunt,

ci pentru cine ești tu.

Ca și cum a fi fiica ta

ar fi o vină.

Tată,

nu le răspund.

Nu pentru că n-aș putea,

ci pentru că am învățat

că tăcerea e uneori

singura formă de demnitate.

Îți spun asta nu ca să mă aperi,

ci ca să știi:

copiii pot fi răniți

nu doar pe stradă,

ci și în cuvinte aruncate ușor,

de oameni care nu știu

ce fac.

Eu rămân aici,

cu numele meu

și cu sângele tău.

Și merg mai departe.