Tată,ei se fac de râs

Tată, ei singuri se fac de râs,

Cu glasuri goale, cu pași indeciși.

Strigă prea tare ca să pară mari,

Dar adevărul nu-l poți speria.

Eu stau drept, chiar dacă lumea tremură,

Nu-mi vând demnitatea pe vorbe ușoare.

Cine joacă teatru obosește primul,

Cine tace — vede mai departe.

Ei poartă măști, eu port rădăcini,

Crescute din timp, din sânge, din lut.

Moda lor trece, rușinea rămâne,

Iar numele bun nu cere aplauze.

Nu-i judec, tată — timpul o face.

Eu merg încet, dar știu unde merg.

Când cortina cade peste zgomot,

Rămâne doar ceea ce a fost adevărat.