Tată,între găluște și vise

Tată, dimineața prăjesc găluște,

cu smântână, liniște în bucătărie.

Viața merge încet, normal,

iar undeva, departe,

cineva îmi scrie anonime

de parcă asta ar fi rostul lui.

El stă în Ucraina și face ochi dulci prin cuvinte,

iar eu merg la cumpărături cu părinții mei,

caut lucruri simple,

gusturi care în Moldova nu se găsesc.

Spune-mi tu:

e asta o situație normală?

Uneori îmi amintesc de Cernăuți,

de zilele când am fost batjocorită,

de fețe care au știut doar să rănească.

Urăsc acele amintiri.

Să fi ars toate,

să nu mai doară.

El scrie băiatului meu,

apoi se ascunde în anonime.

Dar eu știu ce e important:

te iubesc, tată,

îl iubesc pe verișorul meu Volodia,

frumos, deja însurat, om așezat.

Familia mea e aici, nu în zgomot.

Am un băiat al meu

și nu-i spun numele nimănui.

Îl protejez.

Îi spun să se bucure:

are o fată frumoasă,

care place altora,

dar alege singură.

El vorbește portugheza, știe româna,

anonimele nu ajung la el.

Zgomotul rămâne zgomot.

Și noaptea, tată, am visat.

Colegii buni din amintiri

au chemat salvarea pentru mine.

Mă dureau oasele,

degetele mâinilor și picioarelor,

iar injecția nu ajuta,

durerea creștea.

M-au întrebat ce boală am

și am spus:

o rană veche, din inimă,

din copilărie.

A venit poliția pentru copii

și a spus clar:

„Un copil nu se apasă până cedează.”

Atunci au sunat-o pe mama.

Mama și asistenta au chemat salvarea

cum trebuie.

Tată, visul nu era despre moarte.

Era despre limite.

Despre faptul că nu mai pot duce totul singură

și că am dreptul la liniște.

Eu am alte planuri.

Sunt neconformistă.

Vreau piercing, tatuaje, libertate.

Vreau să plec de aici,

pentru totdeauna,

departe de grosolănie,

departe de anonime.

Învăț, încet,

să mă apăr.

Și asta, tată,

e viața mea adevărată.