Tatãl

În copilăria mea, seara se lăsa mai devreme decât soarele,

Iar curtea șuiera ca o fiară flămândă — acolo batjocura era normă.

Fiecare cuvânt tăia ca o lamă pe piele,

Iar umilințele cădeau peste mine ca cenușa

din focul unei răutăți străine.

Mergeam pe un coridor îngust al vieții,

Cu pereți reci

Și voci puternice în spate.

Fiecare râs al lor îmi rupea oasele tăcerii.

Sora mea…

Ea a luat băiatul care îmi lumina drumul,

Ca unicul bec într-o cameră întunecată.

Să fie sănătoasă cu el acum —

Mie mi-au rămas doar firimituri de aer

Ca să pot digera trădarea.

Ea, crescută într-o familie găgăuză,

obișnuită să întindă mâna spre ce nu e al ei,

Să ia ce nu simte,

Să iubească ce nu caută,

Și să pășească în viețile altora

de parcă ar fi fost făcute pentru ea.

Iar eu…

Eu am învățat, în timp, să nu mă mai doară.

Să o las să fie cum este.

Să nu-i mai port umbra pe piept.

Eu m-am vindecat cu Cahor,

Căci ce altceva aveam

când inima cerea liniște

iar sufletul se spărgea în cioburi?

Bei — și îți iei rămas bun în liniște

de la ceea ce n-a fost niciodată al tău.

Dar timpul s-a mișcat înainte.

Am crescut ca iarba prin beton.

Ternopil își amintește noaptea

când racheta a lovit blocul —

oamenii dormeau, iar cerul i-a trădat.

Și eu îmi amintesc

cum războiul intră în casă fără să bată,

Cum mirosul de praf se amestecă cu rugăciunile,

Cum dimineața devine brusc sirenă.

Lumea s-a transformat într-un drum lung

în care nu știi ce cade mâine:

o piatră, o rachetă

sau o veste despre încă o pierdere.

Dar eu am mers.

Nu sunt dintre cei care se frâng.

Și odată, în vis, am văzut Transilvania —

rădăcina mea,

unde castelele stau împotriva vântului

așa cum stă caracterul meu

împotriva loviturilor sorții.

Acolo sângele neamului meu e vechi și dens,

Acolo tatăl meu nu e o fantomă,

ci o rădăcină care mă ține în pământ

când lumea se prăbușește.

De acolo am adus tăria.

De acolo — noaptea care nu mă sperie.

De acolo — drumul care îmi ține minte pașii.

Iar acum trăiesc.

Trecutul amar nu e un jug, ci o lecție.

Sora mea să învețe să-și iubească bărbatul —

acela e drumul ei, crucea ei, alegerea ei.

Eu încă îmi caut destinul,

nu furat, nu schimbat,

ci drept.

Eu nu adun inimi; eu adun tehnică:

o tabletă Oukitel rezistentă la șoc,

un telefon la fel —

nu am nevoie de iPhone.

Am nevoie de ceva solid,

ca mine.

Și chiar dacă soarta uneori tace,

O întreb încet:

O, soartă, mă auzi?

Nu voi intra în viața altcuiva,

Nu voi fura dragostea nimănui,

Fiindcă am drumul meu —

și el deja se întinde înaintea mea,

întunecat, greu,

dar al meu.