Tatăl, eu iubesc

Tată, ascultă-mă bine.

În casa noastră stă o umbră —

un om care crede că puterea e înțelepciune

și că strigătul e adevăr.

El se ridică sfărâmând pe alții,

numind asta ordine,

dar nu știe nimic

despre limite omenești,

nimic despre respect.

Vorbește cu mama

ca și cum sufletul ei ar fi lut în mâinile lui,

modelând-o prin frică,

învățând-o lecții pe care un tată nu le-ar da,

cerând supunere

acolo unde ar trebui să fie bunătate.

Dar regulile lui

nu sunt legi ale iubirii —

sunt lanțuri.

Și eu nu port lanțuri.

Să știi:

nu vocea mamei e furtuna,

ci vocea celor ce s-au ridicat peste ea

și au uitat să asculte.

Ceea ce trăim nu e disciplină,

ci dominație.

Nu îndrumare,

ci control.

Iar eu, Tată,

rămân dreaptă.

Granițele mele nu se negociază,

sufletul meu nu e câmp de luptă.

Nu mă voi pleca în fața unui om

care n-a învățat niciodată

ce înseamnă să fie om.