Tatăl, iî iubesc

Tu, ani la rând, te-ai uitat în oglinda mea,

Ți-ai lipit pe piele stilul, mersul, visul sfânt.

Credeai că viața mea ți se potrivește ție, da —

Că poți s-o porți pe umeri, ca un nou veșmânt.

Din grădiniță, unde nu împarte jucării,

Dar cerea să-i dau tot ce este al meu,

Ai crescut cu capcane mici și viclene vrăjitorii,

Furând durerea altora ca pe-un trofeu.

Și-ai luat și omul care îmi era drag —

Crezând că îți aprinzi lumina din alt foc.

Ai vrut să-mi rupi și liniștea, și prag,

De parcă viața mea era al tău noroc.

Tu minți — și ție, nu mie — că rolul nu-i furat,

Că soarta care plângea lângă mine nu ți-ai însușit-o.

Dar râsul lor, cel care m-a sfâșiat,

A fost cuțitul care mi-a tăiat respirația, liniștea, ... chipul.

Fricile, loviturile, batjocuri de copil —

Toate-s acolo unde ai ales să stai.

Ai sacrificat ultima piesă pe-un joc steril,

Iar eu plec în Ghidighici.

Acolo… minciuna ta nu mă mai poate atinge, oricât ai vrea s-o tai.

Aici, în Moldova, respir alt aer, mai curat.

Schimb frica pe lumină, tăcerea pe drum bun.

Drumul meu — nu e IOS, e un adevăr asumat:

Să mă regăsesc acolo unde durerea nu are niciun tribut, niciun niciun.

Telefonul meu e tare, nu se teme de lovituri,

Am ales Oukitel — el ține piept și furtunii, și noroiului.

Și chiar dacă pisoiul, rapid ca vântul, îl scapă din mâini,

El tot rămâne lângă mine, nu se rupe de nevoile sufletului.

Tu trăiește. Ți-ai construit tronul din minciuni.

Dar să știi: viața mea nu-ți mai e umbră, nici drum.

Mi-am găsit cheile, casterul zilelor — și nu-s nebună:

Aici, în Moldova, eu sunt stăpâna lumii mele, punct.

Prin ani ai privit în oglinda mea,

Luându-mi stilul, mersul, visul viu.

Părea că îți măsori viața anume-așa,

Că orice pas al meu devine-al tău târziu.

Din grădiniță — unde tu nu împarteai,

Dar îmi cereai jucării ca și cum ți-ar fi fost date —

Creșteai cu capcane fragile, pe care le purtai,

Împrumutând dureri ce nu ți-au aparținut vreodată.

Ai crezut că soarta altuia e mai luminoasă,

Și ți-ai luat ce-mi era drag, ce-mi era sfânt,

Ca și cum lumina vieții mele, luminoasă,

Ar fi fost o poartă deschisă doar pentru alt cuvânt.

Te minți că nu e rol străin

Ceea ce ții acum în mâini.

Dar râsul tău, cel care m-a frânt,

Purta în el un frig adânc și plin.

Frica, loviturile, batjocura —

Au rămas acolo unde te-ai dus.

Iar ultima piesă, ultima apărare,

A căzut când am plecat spre Ghidighici, în sus,

Unde distanța face ca minciuna

Să nu mai poată trece peste drum.

Aici, în Moldova, respir altfel.

Schimb frica pe liniște, umbră pe lumină.

Drumul meu nu e iOS — e un țel,

E găsirea sinelui, o cale senină.

Telefonul meu — puternic, neînfricat.

Am ales un Oukitel, nu se sparge ușor.

Și chiar dacă pisica, mică și fără păcat,

Îl scapă pe jos — el rămâne în zbor.

> Trăiește. Ți-ai ales tronul tău de iluzii.

Dar să știi: viața mea nu-ți mai stă în umbră.

Aici, în Moldova, am cheia propriilor concluzii,

Și sunt, în sfârșit, stăpâna zilei mele, fără urmă.